GS Coffee Run – Serviți deșert?

E destul de dificil de explicat, mai ales pentru că nici mie nu îmi pot oferi explicații rezonabile. Dar din clipa în care mă urc pe motocicletă, indiferent de țara în care sunt, lucrurile capătă alte dimensiuni. Acum m-am urcat în șaua unui BMW R 1250 GS Adventure, cea mai cea motocicletă din lume în zona asta de adventure-travel pe distanțe lungi. Am ridicat-o imediat ce m-am întors în Bogota pentru că BMW Motorrad România mi-a facilitat, din nou, asta. Băieții de la BMW Motorrad Columbia au fost niște lideri și mi-au pus-o la dispoziție fără nicio limitare de zile sau kilometri. Practic, mi-am ales singur perioada și traseul. Cred că am și un noroc uriaș pe alocuri. Nu cred, sigur am.

Traseul nu l-am făcut singur, l-am făcut cu Miguel. I-am spus doar că nu vreau să mai merg spre nord, că am mai fost în primăvara lui 2021, așa că mi-a făcut un traseu spre sud. Totul va culmina cu șederea în Eje Cafetero, adică zonele din Columbia renumite pentru producția de cafea. De aia episoadele astea se numesc ”GS Coffee Run”.

Ieșirea din Bogota e așa cum mă așteptam să fie. Chiar și dimineață, cu noaptea în cap, orașul liber e mega aglomerat pentru standardele europene. Eu merg spre deșert, spre sud, dar până acolo am de trecut munții. Și în munți plouă. Să știți să nu faceți ca mine dacă vă cumpărați costumul GS Rallye. Nu e impermeabil, știam asta, dar am uitat că am pașaportul și 150.000 de pesos în buzunar. Mi-am dat seama după vreo două ore de negociat serpentine în ploaia torențială și… pașaportul nu a suferit prea mult, dar banii au fost compromiși. Aproape.

Chiar și așa, prin ploaie, moralul e ridicat. Pentru că sunt vreo 25 de grade, adică e bine, și pentru că am o siguranță pe care doar cu 1250 GS am avut-o de când merg pe motor. Asta deși eu am avut mai multe modele de 800 și 850 la viața mea. Simt că pot merge tare, că pot frâna la vale pe ud, că frâna de motor e suficient de puternică încât să nu fie nevoie să ciupesc fața. Și apropo de față, îmi permit chiar să îl contrazic pe domnul Marius Băcilă, al meu guru când vine vorba despre motociclism. Da, fața lui 1250 GS/A nu îți oferă feedback, dar eu nu văd asta ca fiind un lucru rău. Dacă era pentru circuit sau dacă făceam toată viața București – Cheia cu ea poate că îi dădeam dreptate. Dar îl invit pe domnul Băcilă să facă mii sau zeci de mii de kilometri cu mobra asta și să vedem dacă se mai plânge. Eu vin după un 2021 în care am făcut vreo 12.000 de kilometri cu 850 GS, iar acum mă simt ca pe scaunul din spate dintr-un Seria 7. Am încredere că sistemele de siguranță și în suspensia telelever și știu că pot să fiu oricât de ghiolban, motocicleta compensează. În fine, depinde ce vrei să faci cu mobra, nu e o rețetă ce se aplică tuturor.

Direcția mea e deșertul Tatacoa, dar până acolo am de mers. Ca peste tot prin Columbia, drumul are o bandă pe sens și în general se circulă bine când nu ești în munți. Dar când ești prin munți și apar și camioanele e o cursă a depășirilor. Iar scrupulele lipsesc, nu e ca în România, ca în Europa, nimeni nu protejează pe nimeni. Și nimeni nu semnalizează. Drumul se blochează destul de des pentru că fiecare oprește unde-l taie capul, pentru că multe camioane se strică la deal sau pentru că, în cazul meu, un camion s-a răsturnat în afara șoselei. Poliția a oprit complet traficul și am stat acolo vreo 50 de minute. Privind. Evident, toate motocicletele vin în fața coloanelor în situații de genul ăsta, polițiștii nu au nimic împotrivă, toată lumea se dă jos din atelaj, se desfac sucuri, chipsuri, se fac poze, e ca un popas forțat.

Relaxarea se termină cu vreo 40 de kilometri înainte de deșert, într-un loc în care Miguel mi-a transmis să ies de pe principală și să cotesc stânga pe un drum de pământ spre deșert. Cică e mai mișto. Și mișto e, chiar și cu cauciucuri de stradă. Sunt singur cuc, iar în jur totul arată ca-n filmele cu indieni din copilărie. Ce-mi mai aduc eu aminte. Munți stânga dreapta și peisaj semiarid în valea prin care-mi fac eu drum. Pe măsură ce înaintez devine tot mai uscat, apar cactușii înalți, apare și nisipul. Din fericire pe marginea drumului, nu pe drum ca să îmi blestem eu zilele.

Devine tot mai cald, așa că singurul sat care-mi apare în cale e binevenit. Cu a lui vegetație care ține umbră și cu a lui cârciumă la care ajung distrus, lihnit de foame și epuizat de căldură. Opțiunile? Cafea nu avem. Avem apă rece îmbuteliată și, extrem de random, Getorade. De mâncare? Chipsuri și pâine. Nu împreună, ci separat. Atât. Nu sunt exact lucrurile pe care îmi doresc să le aud când sunt rupt de foame, dar iată că foamea ne învață să n-avem pretenții. Știți cât de bună e pâinea proaspătă la mijlocul zilei, după câteva sute de kilometri pe motor, fără nimic altceva în stomac? Pâine cu apă. Mă rog, nu toată, că a trebuit să o împart cu doi câini care și-au stabilit cartierul general lângă mine. Și-au luat privirile de milogi și… aia e. Să nu le dai?

Până la deșert mai e loc de un popas. Tot din cauza căldurii, de data asta trag la umbra unui cactus înalt de vreo trei metri și mă întind, gospodărește, ca Țugurlan după o sesiune de secerat la grâu. Cu tot cu șapca peste ochi, un sfert de oră de liniște, poate un power nap. Doar că sfertul meu de oră se rezumă la nici cinci minute. Un Suzuki vechi, prăfuit, care scoate fum pe mai multe orificii decât ar fi normal oprește lângă mine. De pe el coboară un nene, pe la vreo 60 de ani, cu o față speriată de parcă eu sunt localnicul dubios care a oprit lângă turist, nu invers. Vine la mine și vorbește, în spaniolă desigur, atât de repede încât nu înțeleg nimic. Ne calmăm, mai ales după ce mă ridic din locul cosy unde-mi făceam siesta, și înțeleg motivele panicii. Cică e plin de șerpi și de scorpioni în zonă, să nu stau așa că dacă am ghinion nu mă mai ridic niciodată. Ah… Bun.

Deșertul Tatacoa e o zonă extrem de aridă din… să-i zicem sudul Columbiei. Nu e un deșert cu dune de nisip, ci mai repede un labirint de canioane și formațiuni argiloase înalte. Arată impresionant, o dronă ar fi fost dumnezeu, dar nu avem. Avem în schimb turiști, o grămadă, motiv pentru care nu prea-mi arde de stat și privit natura. Și nici să dorm în Villavieja, orășelul de la marginea deșertului, nu prea mă coafează. E în plin sezon, majoritatea locurilor sunt ocupate, iar ce găsesc fie costă de la 100 de euro pe noapte în sus, fie e de tip hostel, cu baie la comun și nema aer condiționat. Poate, în alte condiții, aș sta. Dar nu când sunt după o zi de mers pe motor, fleașcă, obosit și urât mirositor. Așa că îi mai dau 50 de kilometri până la Neiva.

Oraș mai mare, hotel decent, aer condiționat, plus un duș rece de care mă bucur imediat după ce îl lămuresc pe nenea de la recepție că nu sunt pus pe rele deși vin din România. Cică știrile nu sunt foarte bune, știrile despre România.

Ziua doi de mers pe motor, tot spre sud, e relaxantă. Drumul devine tot mai liber, chiar dacă traversez zone muntoase, serpentine și porțiuni cu șoseaua în lucru. E chiar ziua aia în care te bucuri efectiv de prezența în astfel de locuri, de motorul pe care-l strunești, de peisajele care sunt greu de descris în cuvinte.

Ajung pe după-amiază în San Agustin, la o finca, o fermă, unde am de gând să stau vreo două nopți. Locul arată absolut fabulos, mâncarea e din altă lume, iar la recepție se găsește ceea ce e una dintre cele mai frumoase domnișoare pe care eu le-am văzut în viața mea pe viu. Și, vorba aia, am văzut multe femei în viața mea pe viu. E ceva…

Care-i dilema, vă întrebați voi. Sau nu vă întrebați, dar eu tot vă zic. Traseul desenat de Miguel continuă spre sud, spre Mocoa, de acolo de unde ar trebui să merg spre vest, spre Pasto. Doar că drumul de la Mocoa la Pasto include și porțiunea denumită ”El Trampolin del Diablo” sau ”Trampolin de la Muerte”, șosea neasfaltată care face un zig-zag prin Anzi și care e între faimoasele ”Death Roads” din lumea asta, în companii selecte cu alte rute de prin Peru, Bolivia, India sau China. E un drum îngust tare, cu muntele pe o parte și râpe adânci pe altă parte, drum care e constant distrus de alunecări de teren, de viituri extrem de puternice care vin din munte. Se moare, destul de des din ce înțeleg, dacă ai ghinionul să te prindă așa ceva. Sau dacă ratezi vreo curbă. Sau dacă aluneci. Sau dacă te întâlnești, într-un viraj în orb, cu un camion care coboară. Pe de-o parte aș vrea, dar pe de altă parte nu prea-mi arde să tremur. E nasol că dacă nu mă duc nu ajung la Pasto și nici la granița cu Ecuador, scurtez bine de tot traseul, dar nu-s neapărat doritor de lucruri extreme în CV, n-am chestii de demonstrat, nici măcar mie. Pe de altă parte nici nu pot neglija că dincolo de pericolul de acolo, drumul oferă o experiență colosală fie și pentru peisajele pe care ți le aruncă-n cale. Mă mai gândesc o zi. Vedem.

GS Coffee Run este un proiect susținut de BMW Motorrad România.