GS Coffee Run – Salut, sunt dependent!

• Salut, sunt Cristian Scutariu și sunt dependent.
• Bună, Cristiaaaaaan Scutariuuuuu! Ziceți voi, în cor, ca-n filme. Sau nu.

Am început să scriu acest text pe Instagram, aveam poza potrivită care să arate bine. Dar mi-am dat seama pe parcurs că nu o să încapă în limita celor 2200 de caractere de acolo. Apoi am zis să o pun direct pe Facebook, dar la cum se consumă Facebook și la cât de lung ar fi fost mă tem că nu-și atingea scopul.

Ce ziceam? Ah, că-s dependent.

Mi-am dat seama de asta, din ce am constatat după o temeinică autoevaluare, într-o zi de august. Acum aproape patru ani. Stând pe o piatră.

Să vă explic. Plecasem din Tosontsengel, un sat din centrul Mongoliei, spre sud. O zi de 190 de kilometri, distanță făcută în 14-15 ore, parcă. Oricum, înainte de a ajunge la destinație, după ce am căzut cu motocicleta și după ce m-am întâlnit cu un alt motociclist, Max, cu motocicleta franjuri de la căzături, atunci mi-am dat eu seama de lucruri.

Stăteam pe o piatră și luam niște guri de Cola. În jur, nimic. Ca-n Mongolia, deh. Niște vaci care pășteau probabil la zeci de kilometri de cea mai apropiată iurtă, o baltă mică, zero vegetație. Nimic, nene. Și cum stăteam acolo, fără semnal la telefon, fără Google Maps care să funcționeze, cu motocicleta căzută și cu schimbătorul de viteze strâmb, cu ceva dureri la glezna stângă… atunci mi-am dat seama că în loc să fiu trist, amărât, supărat sau nervos, în loc să am pulsul ridicat, vena umflată pe gât sau în loc să îmi fie o frică altfel ușor de justificat, mie-mi plăcea. Stăteam eu acolo, cum puteți vedea în poza de mai jos, și mă uitam cu zâmbetul pe buze în jur.

Mă uitam la 850-ul GS, abia lansat atunci, care nu se dezintegrase după sute de kilometri de gropi și drum rău. Murdar, căzut pe stânga, cu cutiile de bagaje zdrelite și pline de noroi, cu pantalonul costumului moto cu noroi întărit… al naibii de bine mă simțeam. Cerul era perfect, boscheții pitici din care pășteau vacile, aerul, tot era la superlativ. Aș fi stat ore în starea aia. Ce zic eu ore, zile aș fi stat. În liniștea deplină care e în Mongolia, cu vacile alea păscând liniștit în apropiere, la temperaturile alea perfecte de vară. Acolo aș fi încremenit mult și bine.

De atunci, din Mongolia, am mai avut astfel de momente. De intensități diferite, nu le mai țin minte gradul. Dar au fost. Intrarea în Belarus, deși poate suna banal, a fost un astfel de moment. Eram cu 850 Adv și al naibii de frumos a ieșit în poza aia din primul sat, de lângă indicatorul cu Belarus.

În Siberia, înainte de Mongolia, au fost o groază de astfel de momente. Însă atunci eram novice, nu știam să le interpretez în nota asta a dependenței. Și a satisfacerii dependenței. Dar în Siberia… pff. O groază. Chiar și până în Siberia, pe drumul de la Irkutsk la Tynda, până să încep să urc. Îmi aduc aminte acum și apare același sentiment, rezidual, îl simt în timp ce dau în taste. Dacă mă uit la poze sau la filme e și mai și.

Pentru că despre asta vreau să vorbesc, să n-o mai lungesc. Și nu vreau să mă înjurați, că n-am pretenția să stați și să sorbiți pretinsa erudiție care picură acum din mine. De altfel, nici n-am pretenția ca acest text să fie citit de un număr mare de oameni, nu cred că are valoare ”comercială”. De fapt sigur n-are. Am acceptat deja că am ajuns să fiu dependent de călătoriile cu motocicleta. Și da, sună patetic – folosim patetic cu sensul greșit cu care am important englezismul pathetic. Jalnic, na! Dar mai stați un pic, acum c-ați rezistat până aici.

Nu pozez în ceva anume, nu vreau să flatez pe nimeni și nimic, nu ăsta e rostul. Vreau să văd cum reacționez când pun pe ”foaie” ceea ce până acum au fost doar fragmente de gânduri, de analiză interioară. Dependența. Dependența e de călătorit cu motocicleta, da. Nu de călătorit, nu de motocicletă. Și asta e lesne de sesizat pentru cine a urmărit activitatea de aici din ultimii ani. Nu m-ați văzut făcând mulți kilometri cu motocicleta prin oraș, orașe, și nici nu m-ați văzut des plecat departe fără motocicletă. Pentru că, luate separat, cele două nu mă mișcă. Dar împreună…

E ceva greu de explicat în relația care se cimentează între tine și un fier, până la urmă, când ești plecat departe. Am citit prima dată asta la Mihai Barbu, nici nu știu dacă aveam permis moto pe când bătea el dealurile Mongoliei și văile din Stan-uri. Și înțeleg asta acum, îndrăznesc să zic, la fel de bine ca el. Atunci când ești într-un loc îndepărtat, greu accesibil, dar pe atât de frumos, atunci apreciezi cel mai mult amploarea demersului tău, calitatea motocicletei și importanța colaborării dintre voi doi. Și, ca să fiu sincer, începând de la Siberia, continuând cu Mongolia și mai departe cu ce vreți voi, Georgia și Columbia, Belarus, chiar și coasta de vest a SUA, pentru mine plăcerea a fost dată de ansamblul om-motocicletă. De colaborarea asta, de dificultățile pe care trebuie să le gândești din două perspective. Rezist eu? Rezistă motocicleta? Poate motocicleta suplini minusurile mele? Pot eu să fiu deștept și să profit de ce poate ea? Întrebări pe care, în diferite situații, poți ajunge să ți le pui zilnic.

Am ales să scriu asta acum pentru că am deja două luni de când sunt în Columbia. Mi-a plăcut fiecare zi, îmi place în continuare, însă nimic, dar nimic din ce am trăit ”civil” nu se compară cu cele 15 zile pe care le-am petrecut mergând prin sud cu motocicleta, cu 1250 GSA-ul. Am fost prin orașe precum Neiva, Mocoa, Popayan, Cali, indiscutabil mai urâte decât Medellin, Bogota, Santa Marta sau Barichara, însă faptul că eram cu motocicleta acolo m-a făcut să trăiesc totul la o intensitate la care altfel nu ajung. Fără motocicletă am fost în locuri pe aici. Am zburat la Medellin. Am zburat din Medellin în Santa Marta, apoi autocar până la Palomino. Și mai recent am mers cu autocarul VIP (o să scriu și o să pun poze) timp de vreo opt ore de la Bogota la Barichara, via San Gil. Mișto, nu mă plâng, nu vreau să par ipocrit. Dar nu, Barichara de acum, incontestabil splendidă, nu se compară cu Barichara din februarie 2021, atunci când treceam cu 1250 GS-ul cu tobă Akrapovic pe străduțele înguste în căutarea hotelului. Palomino de acum nu se compară cu ăla în care ajungeam cu motocicleta, făceam pană și rezolvam totul la o vulcanizare improvizată, pe marginea șoselei, prin telefon cu Miguel pentru traducere și adaptare.

Atunci era altfel. Eram eu altfel. Eram ca un doctor de provincie care stabilește ordinea intrării la dispensarul din sat în funcție de bagajul sătenilor. Cine-i mai pufos, cine are mai multe rațe, mai multe ouă și mai multe borcane cu felii de brânză în saramură intră primul. Cine a venit doar cu foaia-n mână și cu ”bună ziua” așteaptă până la ora închiderii, cu pumnii strânși în rugăciune și cu speranța că boala va mai aștepta după stimatul cadru medical. Cam așa mă simțeam în relație cu destinațiile alese și destinațiile ce urmează. Stăpân pe situație.

Am niște prietene psiholog, mi-e și teamă de concluzii dacă ajung să citească asta, dar am citit de câteva ori înainte de a da publish și da, așa e. Nu știu dacă am reușit să mă fac înțeles de public, dar e bine pentru mine că le-am scris aici. O să revin și pe viitor la textul ăsta.

Nu revin prea curând în țară, în continuare mă simt excelent în Columbia. Mai am chestii de făcut, de văzut, entuziasmul e în continuare sus. Însă măcar de acum e o certitudine. Niciunde, niciodată nu o să mă simt la fel de bine ”perpedes” ca atunci când sunt cu motocicleta. Când o să dispară asta probabil că o să încetez și eu. O să mă mut în Bucovina, la casă, și nu mai plec de acolo. Dacă o să dispară.

GS Coffee Run este un proiect susținut de BMW Motorrad România.