Încă n-am găsit hotel în Columbia în care să am un mic-dejun după o altă rețetă decât: farfurie cu fructe, ochiuri sau omletă, cafea. Cu foarte mici adaugiri la rețeta asta. Indiferent că am stat la cabană, fermă sau hotel de mare lux, din Bogota în Medellin și din Necocli în Mompox, toți au același meniu. Dar parcă aici, la hotelul decrepit de pe malul lacului, s-a atins apogeul. Oferta e acceași, dar mă uit la colegii de dejun și parcă nu m-aș atinge de omleta aia. Că nici ei nu se ating. Aleg doar fructele și primesc, așa cum mă așteptam, 80% papaya și câteva feliuțe de banană, plus trei cuburi de ananas. Că și ăsta e un indicator al generozității hotelurilor, platoul de fructe. Să vă zic. Papaya, pe care o detest din inimă, e cel mai ieftin fruct. Și de obicei care ponderea cea mai mare în salata oferită dimineață. În Medellin sau Bogota, mai la lux, era în proporții egale cu banana, ananasul, cu mango sau cu căpșunele. Aici, la Băile Olănești din sudul Columbiei, mi-a turnat papaya cum dădea bunica la porci, pe vremuri. Zoaie în proporție covârșitoare, dar băga și niște cereale pentru gust.
Unde compensează, iar cei care au hotelul știu asta, e la priveliște. E ceva… dimineața e o liniște completă, a ieșit soarele și lacul se vede ca-n povești.
Destinația de azi e Popayan. Aș fi vrut să fie Cali, căci Miguel spune că Popayan nu mai e vreo șmecherie de când s-a transformat din ”Orașul Alb” în ”Orașul Gri murdar”, dar Google Maps îmi spune că cei 416 kilometri sunt de parcurs în 10 ore și 55 de minute. Adică aproape 11 ore, după cum singuri ne dăm seama dacă avem mai mult de 3 ani și 6 luni. Și am învățat să îl cred pe domnul Google, că e mai deștept decât noi și face estimările astea pe baza sutelor de catraliarde de trasee similare făcute de alți șoferi. Iar în Columbia timpii se explică ușor. E mult munte, tati! Bă, da’ nu că mult ca-n Carpați. E mult, mult! Peste tot e numai munte înalt, drumuri șerpuind printre ei, tunel după tunel, pod după pod, mii și mii de curbe și, desigur, aproape în exclusivitate o bandă pe sens.
Dar banda asta pe sens e fabuloasă. Nu mă așteptam, Miguel nu mi-a zis nimic, dar drumul de la Pasto spre Popayan e… incredibil. Mi-e greu să îl descriu. Șoseaua cu un asfalt impecabil în 99% din distanță străbate o zonă foarte înaltă, cu niște munți diferiți față de ce am trăit până acum. Deși înalți, cu vârfurile încă acoperite de nori la orele la care turez eu boxerul de 1250 pe aici, sunt golași. De jos și până sus, golași. Adică nu sunt copaci, nu sunt păduri, sunt doar stâncă și vegetație verde, verde-crud, pitică. Arată minunat, e o combinație de Scoția cu… ceva din Africa verde, nu-mi vine acum. În orice caz, copleșitor.
Zona asta mi-e cunoscută însă din alt motiv. Pentru că eram un avid utilizator de Flight Simulator auzisem de aeroportul din Pasto. Cum să vă zic înainte să vă trimit la filmuleț? E atât de accidentată zona asta de sud încât au construit ăștia un aeroport la 35 de kilometri de oraș, aeroport în care aterizezi doar dacă ai rugăciunea foarte puternică și știi să spui tot ”Înger, îngerașul meu”. Chiar mă gândesc să experimentez și eu, că tot îmi place cu avioane și aeroporturi, să iau un dus-întors Bogota – Pasto doar pentru aterizarea/decolarea de acolo. Înțeleg, pentru că am pile în industria aeronautică din Columbia, că nu orice pilot poate lua rutele astea, că ai nevoie de special training pentru Pasto, e un soi de Paro din Bhutan la scară mai mică.
Vedeți aici hal de aeroport! Și după ce-l vedeți gândiți-vă că fâșia aia de pământ a fost cel mai bun loc pe care l-au găsit pentru o pistă. Imaginați-vă cum e în rest și pe unde m-am plimbat eu cu GS-ul. Înălțător!
Aproape fără precedent, căci nu reușesc să-mi aduc aminte ultima dată când mi s-a întâmplat asta, nu am oprit motocicleta preț de 4 ore și 30 de minute! Am mers fără oprire! Am pus benzină la ieșirea din Pasto și cum GS Adventure are rezervor de vreo 32 de litri, parcă, autonomia mi-a fost suficientă. Atât de mult m-a prins peisajul, drumul cu asfalt bun și lipsa traficului aglomerat încât i-am dat fără oprire până la Popayan. Ce-i drept, pe final, în ultima jumătate de oră m-au luat durerile. De umeri și de antebrațe, dar nu am oprit și pentru că fix în ultima jumătate de oră s-a stricat asfaltul, s-au adunat norii pe cer și s-a aglomerat traficul. Unde să oprești? Oprești în Popayan.
Cu draci de la foame, cu draci de la trafic și de la gropile din ultima porțiune, nimeresc un hotel cu parcare la două străzi distanță. Pentru că așa îmi e mie norocul și așa sunt ei cinstiți în descrierile de pe Booking. N-am energie și chef decât să ies prin centru, să bat un pic străzile preț de o cafea și ceva de ciugulit. Popayan e, e drept, alb. Dar în centrul vechi, să îi zicem așa. Niște clădiri frumușele, un parc central plin de oameni și animat, dar nimic care să te facă să vrei cu adevărat să faci din orașul ăsta o țintă turistică. Eu am făcut-o doar pentru că nu mă țineau bateriile până la Cali.
Mă retrag în hotelul cu arhitectură autentic colonială, extrem de frumos la exterior și îngrozitor de sărăcăcios și bocciu la interior și mă bag la somn. Mâine e zi scurtă, Cali e la 150 de kilometri, dar am nevoie de niște pauză. Sunt, dintr-un motiv care mă surprinde, foarte obosit. Nu știu dacă e de vină numărul imposibil de estimat de viraje la care sunt supus zilnic, sper că asta e, dar sunt obosit la destinație. În România pot face București – Putna – București într-o singură zi de vară cu 1250 GS Adventure și să mai am energie și de două beri când ajung acasă. Aici muncesc mai mult pe motocicletă, mult mai mult, atenția la trafic e incomparabil mai mare, deci probabil de aia sunt extenuat. Lasă că mă odihnesc în Cali, că și-așa aud că nu e nimic de văzut pe acolo.
Pentru cei care au ajuns până la final, vedeți că pe contul meu de YouTube am pus un filmuleț de vreo 12 minute cu traseul pe care l-am făcut pe Trampolin de la Muerte. Enjoy!
GS Coffee Run este un proiect susținut de BMW Motorrad România.
