GS Coffee Run – Cali, între macetă și-o grilă de Range

Am oprit sa iau ceva în gură. Apă, cafea cu lapte și arahide în caramel cu gust de cafea. 6000 pesos. Dar alta e faza. Știam ca au doar tinto, eram la țară rău, așa că am zis să-l reglez din lapte. Problema e că pe aici prin mediul rural lumea nu prea bea tinto cu lapte. N-au lapte de cafea, n-au lapte ambalat. Dar doamna a venit cu soluția, că de aia ne descurcăm în viață și n-avem nevoie de orașe și de supermarket. Avem vaca care paște în spatele casei. Cinci minute a durat totul, cât să nu mai fie tinto fierbinte lavă. Și mi-a pus lapte de vacă, muls cu câteva ore înainte. Băi, oameni. Recunosc ca m-am și dezobișnuit eu de gustul de lapte adevărat, nu ăla din comerț, dar tinto cu lapte de vacă din vacă e… înfiorător e puțin spus. Lasă că miroase de parcă am țăța vacii direct în gură. E foarte gras și vine turnat peste o bautură care oricum era o apă mai colorată. Beau lapte gras diluat și colorat maro, aia beau. Cu miros de vacă și bălegar. Superb, ador plus subscribe și click pe clopoțel.

Drumul nu e vreo șmecherie până la Cali. Dacă eram prima data în Columbia eram impresionat, dar așa… nu. E și aglomerat, o groază de camioane care merg cu 30 la oră și o alta groază de mașini care merg precum Hamilton la Silverstone. Se depășește grupa mare pe linie dublă continuă, oricum am observat ca poliția nu are nicio problemă cu asta, așa cum n-are nici cu ăia care scot fum din evacuări de parcă au luat foc. Sunt curios care e echivalentul ITP-ului aici, dacă există și cum funcționează. Și ca orice turist care e deja de o lună jumătate plecat, încep să observ lucruri. Precum faptul că s-a scumpit benzina față de februarie-martie 2021, atunci când am băgat primul tur moto prin Columbia. Extra, adică aia pe care trebuie să o pun eu în motocicletă, e aproape 16.000 de pesos pe galon. Asta înseamnă vreo 4,6 lei pe litru. Ultima dată era 3,7 lei pe litru. Corriente, aia ordinară pe care însă văd că o folosește toată lumea, chiar și ăia cu mașini pricopsite, e mai ieftină. Vreo 9000 pe galon, adică 2,7 lei pe litru, tot cât era și data trecută. De ce să vă mint, am fost nevoit să pun și niște corriente într-o zonă în care n-am găsit extra, prin sud, pe la granița cu Ecuador. Și n-a avut nimic GS-ul. Ce-i drept, am amestecat cu vreo 5 kile de extra, cât mai aveam în rezervor. Dar dacă oamenii de la BMW de aici mi-au zis să pun extra, extra punem până la capăt. I cry.

Cali. Dincolo de faptul că am auzit toți de Cali din filmele de pe Netflix, orașul ăsta e al treilea centru important din Columbia. După Bogota, capitala, și după Medellin, orașul pe care-l iubește toată lumea. Problema lui Cali, ca să îi spun așa, e că nu oferă prea multe pentru turiști. Vom dezvolta imediat. Și nu doar asta e problema. Cali a rămas un oraș mai periculos decât cele două recent menționate. E la o intersecție între, ca să citez din localnici, populația albă, populația de culoare și populația indigenă. Și asta, citez tot din ei, duce la conflicte. Unde mai pui că au avut și niște revolte destul de puternice pe străzi acum nu mult timp, vreo doi ani parcă, au distrus tot ce era frumos. Și, că nu voiam să zic, dar uite că zic. Am stat de vorbă despre Cali cu două persoane, soț și soție, într-un context care nu-i neapărat relevant pentru poveste. Dar ei îmi spuneau cum în Cali, din cauza lipsei complete a clasei de mijloc, aproape fiecare familie bogată are angajate persoane de culoare la muncile grele, la îngrijirea casei, a curții, la bucătărie, la pază. Și mi-o spuneau așa, cu revolta omului care vrea să schimbe asta. Că nu se poate, că de aia sunt conflicte, că de aia a ajuns Cali cum a ajuns. Ei fiind proprietari de hotel, nu ăsta la care am stat în Cali, cu angajat din populația indigenă la bucătărie, cu angajat de culoare la întreținerea grădinii, cu angajați de culoare la biznisul pe care-l conduc și care presupune muncă necalificată.

OK, a rămas un centru industrial important, dar pentru turiști nu prea e țintă. Oamenii de la hotel și cei cu care m-am mai băgat în vorbă mi-au spus că e bine să vii în Cali dacă îți place salsa, că au locuri unde se dansează în fiecare seară, dacă îți place mâncarea bună și dacă… nu mai știu care era al treilea argumente, dar tot ceva ce nu mă coafa. De vizitat locuri frumoase, cartiere frumoase? Nu prea. Avem Cristo Rey, o statuie gigant a lui Iisus undeva pe un deal de unde se vede orașul, avem niște pietonale în San Antonio, unde mi-am luat și cazarea. Și cam atât, zice lumea.

Hotelul meu e frumix, o casă veche, arhitectură tip Sevilla, dacă nu încurc, în San Antonio, pe deal. La distanță mică am niște străduțe faine, pline cu restaurante, dar sunt sfătuit să nu ies din zonă la picior, că nu e tocmai OK. Nu am nici aici, cum n-am prea avut pe nicăieri în Columbia sentimentul ăla de lipsă de siguranță, dar în Cali mă simt altfel. Pare un oraș neprietenos, atât de puțin cât apuc eu să văd în aceste două zile. Nu e frumusețea și liniștea aia din Chapinero, Bogota. Nu sunt ștourile masive din Medellin, din Provenza și El Poblado. Chiar și pe lângă San Antonio, pe străzile cu restaurante și baruri, lumea e mai ca-n București, așa. Fiecare cu a mă-sii.

Multă poliție, mulți oameni ai străzii. N-am avut tupeu să fotografiez, așa că trebuie să mă credeți pe cuvânt. În prima seară, cum mă întorc eu fru-fru de la cină spre hotel, dau de o zonă unde trotuarul se îngustează. O mică alunecare de teren și trotuarul, de la dimensiuni normale, devine bârna pe care făcea spectacol Cătălina Ponor. Îmi negociez pașii ca să nu calc în noroiul din stânga, dar nici să cad în șoseaua din dreapta pe care se merge cu viteze de Veyron. Și, cam pe la mijloc, cum se întâmplă de obicei, vine trafic din sens opus.

Dar ce trafic? Un homless, aproape în cariciu’ gol, cu pantalonii mai căzuți decât un rapper din Bronx acum 25 de ani, cu o geacă groasă și jegoasă deși afară sunt vreo 30 de grade și cu… o mare macetă în mână. Jur, nu exagerez, macetă de 30 de centimetri ca popa. Negociaz-o pe asta, tată! Ce preferi? Macetă pe piept sau luat pe grilă de un Range Rover, în trafic? Doar că omul nostru ridică privirea amețită din pământ, mă vede, vede că nu e loc și face un ”stop!” din macetă traficului. Coboară de pe bârnă pe stradă, mă lasă să trec, apoi se ridică pe bârnă și continuă drumul. M-am, mă scuzați, căcat pe mine. Aveam și vreo 500.000 de pesos în buzunar, proaspăt scoși din bancomat, rămâneam tăiat și falit.

Cali e ultimul popas înainte de Eje Cafetero. Adică înainte de zilele în care mă voi lăfăi ca omul în porțiunea de Columbia responsabilă pentru producția de cafea. Voi vizita niște ferme, una dintre ele pe care mi-a propus-o Miguel, voi învăța despre cafea și voi prezenta totul. Pentru că, așa cum spuneam, vizita în Eje Cafetero a fost unul dintre motivele principale pentru care am vrut să revin în Columbia. Și am un partener nou în spate în acest demers, un partener care are legătură cu cafeaua pe care o bem în România, dar și cu plantațiile de cafea din Columbia. Despre toate astea în episoadele următoare.

GS Coffee Run este un proiect susținut de BMW Motorrad România.