Fascinația mea pentru Republica Moldova e veche și inexplicabilă. Am avut o atracție față de țara asta încă de mic copil și am avut emoții, acum vreo doi ani, atunci când am intrat prima dată acolo. A fost o tură scurtă, cu microbuzul, pe ruta Iași-Chișinău-Iași. De atunci am mai fost o singură dată, în trecere, în drumul cu mașina spre Kiev. Săptămâna trecută a fost prima oară când am intrat în Republica Moldova cu motocicleta. Am profitat de două zile libere pentru un drum pe ruta București-Galați-Cahul-București, vreo 600 de kilometri dintre care numai 50-60 prin țara vecină.
Drumul e relativ ușor de parcurs, calitatea asfaltului pe partea românească fiind excelentă. Pe scurt, e cam așa: autostradă până la Drajna, drum pe două benzi de o calitate foarte bună pe ruta Drajna – Slobozia – Brăila – Galați. Din Galați am ieșit pe la vama Giurgiulești, loc în care m-am întâlnit cu primele chestii mișto. Mai întâi, câteva fragmente din sfaturile vameșilor moldoveni la auzul veștii că mă duc în țara lor fără un scop anume, doar ca să mă plimb. ”Cum adică nu ai treabă? Păi, ce cauți acolo? N-ai ce vizita, e și drumul prost. De ce nu te duci la Chișinău? Nu o să ai unde să dormi, nu sunt restaurante pe aici, nici cluburi”.
Apoi, felul în care oamenii din Galați profită de prețurile mai mici ale combustibililor de peste graniță. Pentru că vama Giurgiulești e undeva la maximum 10 kilometri depărtare de centrul Galațiului, zilnic trec dincolo numere importante de mașini înmatriculate în România pentru a aduce benzină sau motorină. La Rompetrolul amplasat imediat după punctul de control al documentelor benzina e 4.44 lei pe litru, iar motorina e 4.2 lei pe litru, deci o economie de aproximativ 2 lei față de România. Un nene cu care am comunicat mi-a spus că reușește să treacă granița cu circa 150 de litri zilnic, cantitate pe care o vinde apoi către șefii parcurilor auto de la companiile cu flote mari de mașini din Galați sau Brăila. Ăia 150 de litri înseamnă un profit de cam 300 de lei la prețul normal, probabil 200 de lei cu reducerea dată de faptul că e la negru.
Calitatea asfaltului din Republica Moldova rămâne în continuare o problemă. Pe drumul parcurs de mine, Giurgiulești – Văleni (pauză o noapte) – Cahul – Oancea asfaltul a fost bun în rare ocazii. Sunt denivelări dese, iar în sate sunt porțiuni unde asfaltul e complet distrus. Chiar și așa, cu o mașină mai de tăvăleală se poate menține un 80-90 la oră constant. Peisajul, în schimb, merită toți banii și toate piesele stricate la mijlocul de locomoție. Cu Prutul în partea stângă și cu dealuri în dreapta, drumul trece prin mai multe sate sărăcăcioase, de genul celor din Moldova noastră, însă de o frumusețe cu care rar te mai întâlnești în România. Dacă vreți, merită drumul fie și doar pentru a interacționa cu oamenii, pentru a gusta din produsele fabricate local și vândute în magazinele sătești din zona aia. Eu m-am oprit o noapte în Văleni, raionul Cahul, sat în care trăiește Lidia Bejenaru, nimeni alta decât bunica care bătea toba cu Zdob și Zdub la Eurovisionul de acum câțiva ani. Acolo plănuiam să dorm, urmare a unei recomandări primite de la o prietenă din Chișinău, însă un concurs de împrejurări m-a trimis în altă parte, poveste care va face subiectul unei postări ulterioare.
Cu orașul Cahul nu am interacționat foarte tare. S-a întâmplat în dimineața celei de-a doua zile, când mă grăbeam să ajung în București. Totuși, din ce-am văzut din mers, de pe motocicletă, e un oraș care merită văzut doar pentru centrul său și pentru terasele din zona aia. Ieșirea din Republica Moldova am făcut-o pe la Vama Oancea, în dreptul Cahulului.
