web analytics
Turism

Despre Palomino. Și riscuri

Îmi place foarte mult de mine atunci când reacționez la secundă. Cu o seară înainte: ”Ok, deci mă trezesc la 6, iau taxi până la Nutibara Hotel în centru, de acolo autobuzul spre aeroportul din Medellin, da? Vreo 23.000 de pesos”. Se face 6, mă trezesc, mă spăl, ies și direct pe Uber. Taxi până la aeroport, 110.000 pesos. Boschetar pe sub poduri o să ajung în ritmul ăsta.

Măcar am rezistat în Santa Marta. După un zbor de vreo oră și o aterizare pe un aeroport plasat lângă plajă, contactul cu 30 de grade Celsius îmi dă ceasul din nou peste cap. Taxi? Taxi, normal. Cât vrei până la stația de autobuz? 30.000? Îmi vine să negociez, căci în nord se negociază totul, dar până la urmă sunt vreo 16 kilometri și… cât să negociez? Adică omul ăsta vrea vreo 33 de lei, câtă avere să fac cu negocierea? Să îi dau 25? 20? Și mă bucură că am scos 13 lei de la nenea ăsta care stă cu soarele în cap să agațe clienți de la aeroport? Ia, mă, 30 de mii de coco, du-mă.

Prostia continuă pe drum. Unde mergi, băiete? La Palomino? Dă-mi 120.000 cu totul și te duc eu acolo, sunt 80 de kilometri, trebuie să mă și întorc. Du-te, domnule, cu 120.000 ai tăi. Lasă-mă la autobuz, cum să dau 120.000 până la Palomino. Zise ăla care a dat 110.000 să îl ducă taxiul de la hotel la aeroportul din Medellin. Și m-a lăsat omul nostru la stația de autobuz.

Băi, oameni. 500.000 dacă venea și îmi cerea după ce am stat 15 minute în stație, îi dădeam. Plus pupik dulke, doar să mă ia din focurile iadului. Am stat aproape o lună la primăvară, la temperaturile din Bogota și Medellin, iar aici e vară. 30-33 la umbră, la soare 90. 90 de mii. Și eu sunt Piri Weepu, echipament negru din cap până în picioare, de la blugi la tricou și șapcă. Da’ las’ că vine autobuzul spre Palomino. Am citit eu pe INTERNET că are aer condiționat, că are toate ștourile americane din lume, că e Elveția între Zurich și Basel și mai multe nu. Ei bine, nu e. Apare o răgălie, un cărucior de butelii cu acoperiș și cu un mare sticker Gucci pe parbriz. Full, plin ochi. Oprește și eu stau calm, mă gândesc că nu mai are cine să urce și că voi aștepta încă unul alături de cei zece inși cu care împart betonul din stație.

Greșit!

Cu bagaje, cu coșuri de paie, cu pungi și rafii, toți se înfig în ușile morocarului cu avânt. Hai și eu, ce să fac. Poate n-o mai veni alt morocar și mă prinde noaptea la periferia din Santa Marta, să apar la știrile Digi24 cu poza de pe WhatsApp, să râdă o țară întreagă de mine și să facă CTP-ul dume. Ce vorbești, mă? Plin ochi. Nu doar pe scaune, ci și pe culoarul strâmt dintre ele. Copii care dorm sau plâng, unchi care beau șpriț, columbience de tipul Esperanza Gomez călare una peste alta, transpirate fleașcă. 80 de kilometri, adică vreo două ore cică, în picioare. Ușile nu se închid, se merge cu ele deschise, că altfel am muri efectiv. La propriu, nu la mișto. Ce pericol în Formula 1 când trece Saniz cu roata la 0,2 milimetri de parapetul de la Monaco cu 300 la oră? Să îl vezi pe șoferul morocarului Gucci cum ia curbele cu roaba plină și ușile deschise, la fiecare viraj mă tem că pierdem un om. E ceva horror, dar culmea, îmi place la nebunie. Se desface și ceva de mâncare din mai multe locuri, că simțul olfactiv încă nu fusese bombardat. Gata, le avem pe toate.

Palomino.

Nu-mi place să repet, am mai scris și în primăvară. Palomino e un simplu sat pe drumul de coastă dintre Santa Marta și Riohacha care a devenit turistic relativ recent. Mă rog, pentru turiștii din alte țări, cel puțin. E hippie rău, nu neapărat stilul meu, dar mi-a plăcut în februarie 2021 pentru că era liniște, rural tare, plaja pustie și faină. Așa e și acum. Faină. Că pustie nu mai e, liniște nu mai e, e haos. Nu-mi displace, mai ales că am cazare mai acana, mai retras, nu aud zgomotul permanent de pe străzile centrale. Să vă zic în câteva fraze. Nu există străzi asfaltate, n-am apă caldă la hotel, nu am aer condiționat, între 9 dimineață și 6 seară e atât de cald încât contemplez sinuciderea, iar dacă pierzi micul-dejun o belești cu două degete, că de pe la 10 se închide tot și se mai deschide la 6 seară.

De făcut, așa cum mă așteptam, nu fac mare lucru. Că de asta vii în Palomino, să o freci masiv. Mă trezesc la 5, mă duc la plajă pentru răsărit, apoi mă întorc și iau un croissant și o cafea de pe drum. Mă retrag pe cameră pentru un duș, apoi ies în hamacul din curte cu laptopul sau cu o carte. Până pe la 12, când nici umbra nu mai face mare lucru. După 12 și până pe la 16 mă bag în cameră la ventilator și îmi blestem zilele și ideile transpirând abundent. De pe la 17 începe să fie respirabil, fac un duș rece din nou și ies în sat. E lume peste tot, sunt zeci de crâșme, restaurante, e mâncare bună, șpriț, tot ce vrei. Prețuri… având în vedere că e izolat, că e sezon, mă așteptam la mai scump. Nu e, am mâncat o friptură de vită cu salată și garnitură și un suc natural cu 60 de lei. La fel cum am mâncat paste bune cu 25 de lei sau un mic dejun bunicel și constistent cu 16 lei. Găsești variante pentru orice buget. Căci în Palomino ăștia ca mine sunt mai rara avis, în general se stă la cort sau la hostel, câte 8 în cameră. Sau chiar în hamac, sunt ”hosteluri” care n-au altceva decât o curte plină de copaci pe care au agățat hamace. Au o budă în fundul curții și aia e. Hippies.

Cam asta e, o săptămână de așa ceva. Nu sunt neapărat stresatul de pe lume ca să am nevoie de liniște și deconectare, dar nici rău nu-mi face. Acum, retrospectiv privind, cred că o săptămână e prea mult. Nu îmi place căldura deloc, eu n-am mai fost la mare în România de vreo… cred că 12 ani. La mare vara, să stau la soare pe șezlong. Aici e altceva, dar chiar și așa nu mă simt confortabil pe timpul zilei, când e cald tare. Dar am dat vreo 10 milioane pe cazare, mult, vorba maimuțoiului ăluia de pe Tiktok. Și n-aș lăsa din ei aici ca să plec mai devreme, stau de toți banii cum ar veni.

Pe 4 ianuarie, adică mâine, am avion înapoi spre Bogota. Dar nu oricum. Pentru că din Santa Marta era prea scump, vreo 650.000 de pesos, am zis că iau din Barranquilla, de la Shakira de acasă. Pe hartă părea aproape orașul. Nu e. Așa că trebuie să planific bine ziua de mâine. Să ies în șoseaua principală de dimineață, să opresc un autobuz până la Santa Marta. De acolo să iau un moto-taxi (da, există, mi-e frică de mă piș pe mine) până la autogara din Santa Marta și apoi un autobuz care face vreo trei ore până la autogara din Barranquilla. De acolo un alt taxi până la aeroportul la care trebuie să fiu pe la ora 15. În condițiile în care în nordul Columbiei aplicațiile de tip Uber sunt interzise complet. Sper să reușesc, na.

Mi-am luat un alt hotel mai scump decât ar fi trebuit în Bogota, sunt cel mai prost consilier financiar din lume, efectiv distrug banii. Dar măcar stau doar două zile, de pe 6… Make Life A Ride!

Gata, vă las cu povestea pe care am pus-o pe Fb, pentru cine n-a citit încă:

O poveste mișto despre un dezastru evitat în ultima clipă. Acum trei ani o familie, soț și soție, pleca din sudul Franței și ajungea în Palomino, Columbia. Cu toți banii, nu puțini, cei doi deschideau un restaurant în satul ce devenise turistic. Aveau cel mai frumos restaurant, aveau cei mai instruiți chelneri, doi bucătari de excepție, prețuri competitive, dar clienții lipseau. Palomino avea turiști, dar turiștii preferau alte locuri. Așa că în nici șase luni s-a pus problema abandonului. Ingredientele mereu proaspete și de calitate costau mult, iar lipsa clienților era pe cât de dureroasă, pe atât de puțin explicabilă. Adică sigur, cine apuca să intre și să guste mâncarea, să bea sucurile naturale și să beneficieze de ospitalitatea locului devenea client fidel. Dar cât te poți baza pe clienții fideli într-un loc turistic, loc în care nimeni nu petrece mai mult de șapte, hai zece zile?

Toate mergeau spre rău și soluția nu era de găsit. Până într-o dimineață. Cu o oră înainte de deschidere una dintre ospătărițe stropea cu apă pietrișul de pe jos, din curtea restaurantului. Pentru că la ora 11 în Palomino e deja foarte cald și pentru că nu voia să își ude uniforma specială dată de patroni, domnișoara și-a dat jos cămașa și a rămas într-un tricou. De dincolo de bar, patroana a început să vadă cum la poarta blocată cu un cordon roșu începea să se adune lume. A deschis și, datorită boostului din prima parte a zilei, a avut cele mai mari încasări din scurta istorie a restaurantului. A doua zi, bănuind care e treaba, a rugat-o și pe cealaltă ospătăriță să ajute la udarea pietrișul și a florilor din curte. De data asta fără cordon la poartă. Și clienții, nimeni alții decât turiștii din Palomino, au umplut localul în 20 de minute. Pentru prima dată de la înființare, locul a fost plin. Au ținut-o așa câteva săptămâni și, ajutați din plin de mâncarea delicioasă și de recenziile din Google, proprietarii au salvat afacerea și, mai mult, au făcut-o extrem de profitabilă. Atât de profitabilă încât în plină pandemie au primit și acceptat o ofertă care acoperea de patru ori investiția inițială. Chelnerițele, fete din Columbia, costeñas, au primit uniforme modificate, mai din partea locului, mai puțin… bisericești.

Am auzit povestea din gura foștilor proprietari. S-au întors în Palomino în vacanță și ne-am împrietenit după ce m-au auzind lăudând bucătarul dintr-un restaurant de aici. Am mâncat o minunată friptură de vită cu un sos light de unt și usturoi alături de niște cartofi copți în coajă și o salată fresh, cu legume și lime. Prima masă după 24 de ore de post neintenționat. Dar despre asta într-o postare pe blog.Restaurantul vândut de ei cu un profit uriaș a dat rapid faliment. Noii proprietari s-au concentrat prea mult pe tricourile ospătărițelor și prea puțin pe calitatea mâncării.

The end…

4 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.