Eu sunt aici încă de pe vremea în care Mila Kunis era femeie tânără și frumoasă și din România abia începea să se plece la căpșuni ando Spania. Sau la căpșune, că până la urmă cu fructele aveau mai multă treabă. Am prins și vremurile în care Bucureștiul nu era, în special pe la periferii, cel mai sigur oraș din lume. Îmi aduc aminte de perioada în care nu prea ieșeai cu prietenii din cartierul tău sau, dacă o făceai, erai pregătit fie de bătaie, fie de fugă. Au fost multe, dar au trecut. Și mulți dintre cei care citesc acum asta nu știu cum e să trăiască într-o lume în care puteai să dai sau să primești un pumn. Ori mai mulți. Căci acum, dacă o faci, ai șanse uriașe să pui degetul pe cititorul de amprente al Poliției.
Ei bine, venitul în Columbia e un exercițiu de întoarcere în timp, ba chiar mai mult. Aici se pune problema siguranței, că tot mă întrebați. Pe scurt, n-am pățit nimic până acum. Dar n-am pățit pentru că am avut grijă, pentru că am respectat niște reguli pe care unii oameni de aici mi le-au trasat, pentru că nu m-a mâncat în cur să fac chestii pentru o poză, pentru un clip video sau pentru o experiență memorabilă. E greu să explici unui puști de 18 ani din România, de exemplu, că dacă circuli prin centrul orașului Medellin, prin Downtown, la ora 10:30 seara, ai șanse mari să ajungi acasă bătut sau jefuit. Sau dacă ești hipster aventurier de weekend și te mănâncă în păsă să faci trasee în zona Choco sau prin Sanquianga la granița cu Venezuela șansele sunt foarte, dar foarte mari să nu mai ieși vreodată. Pentru că asta e situația, nu trebuie să citești prea multă istorie a Columbiei ca să îți dai seama ce trecut agitat are țara asta și că acum e abia începutul revenirii.
Dar nu despre asta vorbim neapărat acum. Sau o facem, dar dintr-un alt unghi. Cum au reușit columbienii să își schimbe imaginea, să nu mai fie țara aia în care tuturor le era frică să meargă. Cum au reușit să facă din Bogota, Medellin, Cali sau Cartagena orașe destul de sigure pentru turistul rezonabil, cum au reușit să facă din Barichara, Palomino, Necocli sau Santa Fe de Antioquia ținte pentru iubitorii de liniște, pace și frumos. Cum au reușit să facă un drum pe șosea de la Bogota la Cartagena, via Medellin, la fel de safe ca un drum București – Suceava. Poate chiar mai safe.
Păi răspunsul simplu, pentru cei care și-au luat deja zece minute din timpul rezervat Asia Express și Chefi la cuțite, e: cu foarte multă pază și protecție.
Pe larg, lucrurile pot fi dezvoltate. Plec de la o discuție pe care o aveam recent cu cineva la o masă de tacoși și bere mexicană. Venise vorba despre security și m-a întrebat cum e situația cu blocurile de locuit din România, ce fel de pază avem. I-am zis că în afara situațiilor cu adevărat speciale, grupuri rezidențiale importante sau mai știu eu ce, paza lipsește. Sau, dacă nu lipsește, e un nenică pensionar cu un baston care mai mult poate servi drept sperietoare de maidanezi în căutare de locuri ferite pentru a trage o căcare zemoasă după o masă pe cinste în tomberoanele abandonate de firmele lui Clotide Armand în Sectorul 1. Cum să vă spun, a făcut o față de parcă i-am zis că sunt rudă cu King Baby Abi Regele. Cum adică să n-avem pază? Păi și… cum facem fără pază?
Adevărul e că poate suna ciudat dacă citiți asta, dar e suficient să faceți o plimbare prin Chapinero și El Poblado, cele mai bogate și mai populare (să zicem) cartiere din Bogota, respectiv Medellin, ca să vă dați seama de ce se miră. Fiecare bloc are pază, fiecare! Eu n-am văzut încă, în zeci de kilometri bătuți la picior prin astea două cartiere, bloc fără pază. Și nu un nenică obosit care stă pe telefon și scrie ”ce anger frumos tea durut cand ai cazut din cer” fetelor de 20 de ani pe Facebook. Nu, nene. Domni serioși și responsabili care, de multe ori, sunt înarmați. Cu arme, cum ar veni. De foc. Unde clădirile sunt mai mici sau unde nu e pază sunt două rânduri de uși, iar gardurile oricum înalte se termină cu sârmă ghimpată sau gard electric. Sau țepi orientați spre exterior, să nu te poți cățăra. În Chapinero, nene. Un fel de Cotroceni de patru sute de ori mai frumos și mai select. Imaginați-vă o plimbare prin București, prin Cotroceni, sau prin Cluj… scuze, voiam să zic despre orașe cu cartiere frumoase. Prin Iași, prin Copou. Imaginați-vă pe acolo case cu garduri cu role de sârmă ghimpată.
Paza asta nu e așa doar la locuințe. Aproape fiecare restaurant mai de soi, aproape fiecare cafenea mai cu pretenții, aproape toate astea au pază. Tot așa, oameni solizi, înarmați sau oameni angajați de la firme de pază specializate. Nu glumesc, să vă zic. Îmi beam cafeaua mediocră și îmi mângam bagel-ul excelent la terasa mea preferată din El Poblado, Medellin, iar situația pazei era astfel. Terasa mea avea 3 (trei) ofițeri de securitate, angajați de la o firmă, care patrulau pe trotuarul din fața localului. Relaxați, fără să îți provoace stări de neliniște trupească, dar patrulau. Și înarmați serios, cu puști în mână. Bun. Lângă locul ăsta e un băruleț. Mai mic, cel puțin așa se vede de afară, n-am intrat. În fața lui un alt om de la pază. Privat de data asta, dar după vorbă, uitătură și după port aș pune acum 10.000 de euro că omul are un trecut bogat în evenimente armate de amploare din care a ieșit, iată, nevătămat. E în poza de mai jos. Așa e cam peste tot prin orașele astea mari. Până și prietenul nostru Miguel, cel despre care vă ziceam recent și care mi-a dat traseele de motocicletă în primăvară, până și el are pază privată la cârcuima deschisă recent în Bogota. Nu prea se poate altfel, ce să faci.
Dar, în mod ciudat, prezența agenților de pază dublată de o prezență consistentă a polițiștilor pe străzi nu este de natură să te neliniștească. Din contră, de la un punct nici nu îi mai observi, dar stai calm, știi că cineva e mereu pe aproape în caz de belea. La fel e și pe șoselele patriei. Parcă am dezvoltat mai mult în textele scrise în primăvară, nu? E plin, dar plin de polițiști și de soldați pe șosele. Mă rog, pe astea mari, importante. La fel, la început pare ciudat, dar pe urmă te calmezi și nici nu îi mai observi.
Sunt eforturi, se fac eforturi mari și de apreciat în direcția asta. Și da, e departe de a fi totul perfect, mai au nevoie de zeci de ani, probabil, ca să ajungă la un nivel de securitate similar cu cel din Europa. Dar chiar și așa, în clipa de față te poți desfășura în condiții foarte bune prin Columbia fără să ai emoții. Vorba aia, am făcut aproape 4000 de kilometri pe motocicletă astă primăvară, nu doar prin locuri populate, și n-am avut nicio emoție. Sigur, o poți beli cu două degete foarte ușor. Nici nu trebuie să te străduiești prea tare. Stai pe telefon prin Candelaria, pe străduțe. Numără banii scoși de la bancomat pe stradă, fă poze prin periferia capitalei Bogota la casele sărăcăcioase, du-te prin junglă prin zone ce nu-s destinate turiștilor, încearcă să vezi tu coasta Pacificului mai la sud de Necocli. Le găsești pe belele fără nicio problemă, mai rapid decât în oricare altă parte cu care suntem noi obișnuiți.
Dar, cât timp ești un vizitator de bun simț, unul care cunoaște și respectă legile, regulile și obiceiurile locului, ar trebui să n-ai nici cea mai mică emoție în Columbia. Ah, că îți ia vreunu telefonul sau că îți smulge vreun alergător portofelul? Astea se întâmplă, aș paria, mai des în Paris sau prin Molenbeek decât în Medellin sau Cartagena. Se întâmplă și aici, slavă lui Iehova, încă nu le-am pățit.
Astea sunt exemplele cele mai in your face. Sunt multe alte chestii mărunte care completează tabloul. La hoteluri, cel puțin la astea la care am stat eu până acum, nu se intră așa, ca la Rex în Mamaia pe vremuri, cine și cum vrea. Se trece pe la recepție, la pază, se lasă acte, se completează chestii, se precizează ora la care se intră și se notează ora la care se pleacă. În supermarket arăți bonul când ieși cu punga prin fața agenților de pază, iar la Orange și Vodafone-urile lor, adică Movistar, Claro sau Tigo raftul de telefoane e păzit de neni care arată de parcă-s ăia ce transportă banii de la Hanul Drumețului la CEC în fiecare luni dimineață.
Așa că, dacă vă gândiți vreodată, vă sfătuiesc să nu ezitați. Orice om normal la cap e în siguranță aici. Dacă însă vă știți proști de gură, răi la băutură sau mai știu eu ce, atunci vedeți că în Costa Rica e o plajă atât de frumoasăăă. Mai mare dragul!
