web analytics
Colombiana

Colombiana #8 – Înapoi la sat

Ce amuzant eram eu ieri, mă gândeam să fac Medellin – Cartagena dintr-un foc, să nu dorm pe la jumătatea distanței. Și ar fi trebuit să știu mai bine. Doar că atunci când mă uit pe hartă și văd că am 350 de kilometri de făcut, involuntar mintea-mi fuge la o semenea distanță în România. 350 de kilometri sunt de la București la Iași. Mă rog, vreo 400. Ori cu motorul de la București la Iași fac… foarte puțin. Nu dăm timpi, că sare lumea de cur în sus. Ei bine, de la Medellin la Necocli, la Marea Caraibilor, sunt 380 de kilometri. Doar că vreo 250 dintre ei sunt pe un drum precum pișatul boului, ca să fiu tradițional românesc. Și, mai mult decât atât, drumul ăsta e absolut sufocat de șantiere.

Medellin, care are șanse mari să rămână orașul meu preferat din Columbia, e gândit astfel încât să îl părăsești foarte ușor. Din cartierul meu posh fac două stângi și două drepte și ies în șoseaua mare, uriașă, care mă duce spre nord, spre munți. Se circulă bine, deși e aglomerat rău chiar și la 6:40 dimineață, când încep eu să învârt roțile. Am redescoperit și un mic secret care mă ajută în trafic. Nu e foarte ortodox, nici foarte politicos, dar în situații în care traficul e atât de aglomerat e util. Așa. Vă trebuie una bucată R 1250 GS sau R 1250 GSA, neapărat cu evacuare Akrapovic. Cu tobă Akrapovic, pe românește. Dacă îndepliniți condițiile astea două, treceți motocicleta în modul Dynamic și puteți intra în trafic. Săracii columbieni de pe motociclete și mașini, când auzeau felul în care face toba aia în Dynamic pe frâna de motor sau când lăsam mâna din gaz săreau din fața mea de parcă eram agent guvernamental, de parcă eram coloană oficială. Și asta se aplică și la mașini, zgomotul e destul de violent și partea frumoasă e că e totul legal, respectă normele de poluare fonică, e montată din fabrică pe motocicletă. Nu vă închipuiți că e precum la tonții cu cazane din 1998 care duduie Magheru vara din semafor în semafor cu tobele găurite, doar pentru a face zgomot. Pe mine m-a ajutat treaba asta să scap cu bine în condiții de trafic greu și haotic, așa cum tinde să fie în orașele mari, în special din Columbia.

Să fiu complet sincer, nu mă bucur suficient de ziua asta. Nu că n-ar fi frumos, Miguel al nostru m-a trimis iar prin niște zone muntoase, pe drumuri secundare, raiul oricărui om care merge cu un GS. Însă sunt două probleme. Faptul că sunt șantiere pe șosea și faptul că de la atât de multe curbe, frâne și frâne violente de motor, schimbări dese de direcție umărul meu drept e mai dureros decât înfrângerea Barcelonei cu PSG. Am băgat cocktailul minune de medicamente pe care mi l-a dat doctorul pe rețetă, dar pare că are efect doar asupra spatelui, nu și a umărului. Spate care mă doare doar când stau acasă, pe motor pot să fac 1000 de kilometri pe zi că n-am nimic. Dar revenind la prima problemă, situația e mai gravă decât până acum. Șoseaua asta nu pare să fi fost una importantă pentru columbieni. Sau, dacă a fost, și-au dat seama recent că urmează să fie mai importantă. Așa că s-au apucat de spart și găurit munți, de consolidat maluri, de lărgit. Și nu cred că exagerez prea tare când zic că din 10 în 10 kilometri e câte un șantier cu semafor. De unele scap, de altele nu, nu mă lasă să trec împreună cu scuterele mici.

E suportabil ritmul în care avansez. Lent, dar suportabil. Până când ies dintr-un tunel în care mi-a fost permis accesul pe culoarea roșie a semaforului, alături de o altă motoretă. Ies din tunel și văd baraj, muncitori, un excavator și vreo trei camioane. Trag și eu pe dreapta, ca omul, și aștept să-mi dea voie să trec. Și aștept degeaba, căci nimeni nu pare să fie interesat de prezența mea acolo. După vreo zece minute, un nene care pare mai șef între muncitori vine și mă anunță că e ora 11, iar accesul va fi permis abia pe la 12. Și nu e pentru că sunt răi, dar tocmai a fost detonat un mal înalt și totul a căzut pe șosea, iar acel excavator încarcă fără oprire camioanele cu pământ și rocă de vreo oră. Se estimează că mai durează încă pe atât. Splendid. Nemâncat, cu foarte puține rezerve de apă în rezervorul din cocoașa costumului Rallye și cu o singură bucată subțire de chec ambalat în geantă, drept soluție de avarie. Fără semnal la telefon, fără internet, în mijlocul junglei la aproape 30 de grade Celsius. Acum că recitesc nu pare să sune așa rău, dar…

Omul nostru a avut dreptate, drumul nu poate fi parcurs nici pe motor, e plin de pământ și de pietre cât un Tico. Și, în ora de așteptare, exacavatorul a primit întăriri și au plecat de acolo măcar 20 de camioane încărcate full.

Sunt sătul de curbe ca măgarul de ciomege. Și scap de ele după multe ore, într-un moment în care sunt fizic extenuat. Doar că doamna Columbia are darul să mă revigoreze. Pentru că nu îmi oferă doar drumuri drepte, normale, ci și zero șantiere, un asfalt impecabil și un relief cu totul nou. Se trece de la munți la dealuri și mai apoi la un relief plat, se schimbă casele, flora, chiar și fețele oamenilor. Îmi place. Trec și prin mijlocul unei bucăți de pământ în care trăiește populația indigenă. Lucrul ăsta e semnalizat pe marginea drumului. Cu trăsături complet diferite de columbienii pe care i-am tot văzut până acum, oamenii ăștia stau în niște case interesante. Sunt doar construcții de lemn, dar scheletul caselor, atât. Nu au pereți, nu au camere, nu au ferestre. Au doar scheletul din lemn, înălțat de la pământ, și un acoperiș din folie de plastic. Și acolo dorm, acolo își petrec ziua, acolo gătesc. Fac o poză de departe, căci mi-e jenă să mă apropii, și-mi văd de drum.

Ultima sută de kilometri e o luptă cu oboseala. Drumul e bun, drept și relativ liber, așa că îi dau bice serioase. Aveam temeri legate de Necocli, dar mi-au fost spulberate. Cazarea mea e o pensiune de familie, lângă o secție de poliție, iar proprietarii îmi spun să bag motorul în curte, până în fața ușii de intrare. Am o cameră foarte basic, dar are aer condiționat și un pat mare, comod. Apă caldă n-avem, dar la cât de cald e afară nici n-aș avea nevoie. Fac un duș extrem de necesar și o iau ușor spre plajă. E relaxare totală pe aici, e mai repede un sat decât un oraș, iar lumea trăiește ca la sat. Câțiva localnici la bere într-o crâșmă, niște turiști ocupă unica plajă de nisip și se bălăcesc, niște tonete din care iese fum de la cârnații pe care îi prăjesc două doamne, și multe terase goale. În una dintre ele intru și eu, mă înființez pe malul apei unde e un view de mori și o las pe doamna ospătăriță să îmi aducă fix ce vrea ea de mâncare. Pentru că din meniu nu înțeleg nimic.

A fost cea mai grea zi a mea în Columbia, chiar dacă n-am tradus asta în rândurile de mai sus. Chiar și așa, ultima parte a reușit să îmi șteargă din frustrarea acumulată în zona șantierelor, iar drumul relativ drept de pe final mi-a eliberat și presiunea de pe umăr. Berea merge la fix, plătesc, apoi mă duc să plătesc și cei 80 de lei pe noapte de la cazare și mă culc.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

În caz că ai ratat:

Un comentariu

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.