Colombiana #7 – Eu sunt și foarte deștept

Comuna 13 sau El Penon de Guatape? Pentru mine decizia e ușoară. Penon să fie, mai ales că implică și mersul cu motorul. Ăsta e un bolovan mare de tot, cam 200 de metri înălțime are, cu o formă de ou și al cărui vârf escaladabil ajunge pe la 2100 de metri altitudine. Și el, bolovan fiind, a fost declarat monument național de către columbieni fiind atât de important încât două orașe se bat pe el, El Penol și Guatape. Ultimii, mai șmecheri, au zis că îl dovedesc și au început să își picteze numele pe o latură a pietrei, doar că s-au oprit după G și o jumătate de U, a rămas GI doar.

Drumul de la Medellin până acolo e de sub 80 de kilometri, însă cum azi e duminică mă aștept să fie ca la Cernica, să iasă tot columbianu’ la cataroi să facă picnic, să asculte muzică regheton și să bea la pet. Așa că, gospodar, mă trezesc la 5 jumate. Până mă învârt, până citesc știrile din România, până fac un duș se face 7, adică micul dejun. Nu știu dacă v-am mai zis de mesele de dimineață la hotelurile de până acum. Îmi place de mor. De obicei ar fi fost bufet suedez, dar din motive de sars cov lucrurile s-au schimbat. Columbienii respectă cu strictețe în turism măsurile de siguranță, așa că de mâncare nu te atingi. În schimb, ai o vitrină în spatele căreia stă un bucătar și tu arăți cu degetul. De ce e mișto? Pentru că au toate sortimentele de fructe pe care vi le puteți imagina. Și le poți cere așa, le poți cere smoothie sau orice altă trăsnaie îți trece prin cap. Și, inevitabil, pentru mine micul dejun e un mix de ananas, papaya, pepene roșu și pepene galben, o cafea (proastă de cele mai multe ori) și o omletă cu brânză. Culmea, nu prea am nimerit pâine prea des. Fie îți aduc mini croissante care nu-s dulci, dar nici ca pâinea nu-s, fie aduc o pâine ciudată, densă, cu gust de… porumb. Un fel de mămăligă, dar albă. No me gusta deloc. Prefer chestia aia despre care v-am mai zis și al cărei nume îl voi găsi până revin în România. Aia care seamănă a banană, dar nu e banană. O turtesc, o pun pe o plită sau în tigaie și ține loc de pâine, la restaurante am primit asta la fripturi, la coaste, chiar și la omlete.

Ies ca deșteptu’ la 8 fără ceva din hotelul meu luxos din El Poblado, bucuros că scap din oraș înainte să înceapă mișcarea și… tot Medellinu’ e pe stradă. Foarte tare, de altfel. Au închis un sens al bulevardului ăsta din centru și l-au dedicat exclusiv cicliștilor, alergătorilor și pietonilor. E toată lumea afară, copii, bătrăni, câini, pisici, de toate. Și poliție din 50 în 50 de metri. Reușesc să ies din parcare încălcând un pic niște linii duble, cu acordul unui agent de circulație care mă vede nedumerit, și plec spre Guatape. Evident, în curbe și urcând, că doar e Medellin. Faza e că acum urc spre Las Palmas. Măi, copii. Așa bogăție și frumusețe ca acolo n-am văzut. Un fel de Beverly Hills-ul Medellinului, niște proprietăți fabuloase, cu bun gust, cu spații verzi, grădini superbe. Și totul străbătut de o șosea pe care s-au adunat acum toți cicliștii mapamondului. Căci, v-am mai zis, eu sunt singurul om care e acum în Columbia și care nu dă la pedale. Toți pedalează și par profi, după port, după atelaj. N-am o problemă cu ei, sunt super disciplinați, cu excepția unui lucru. Fiți atenți.

Știți că Google Maps nu vede din ceruri unde e trafic, nu? Atunci când ne arată nouă că mai facem 50 de minute de la Romană la Unirii într-o vineri la 17 sau atunci când zice că ajungem la Brașov în 8 ore și 45 de minute sâmbătă dimineață. Google Maps estimează traficul folosindu-se de telefoanele noastre care îi transmit live poziția, viteza de deplasare și așa mai departe. Și, cu creierul lui Pentium 4, Google Maps estimează de multe ori perfect cum stă treaba. Ei bine, când intru în Las Palmas și începe urcarea văd pe Google Maps o porțiune uriașă de drum roșie. Adică trafic din ăla nenorocit, nu orice trafic. Și roșu cât vezi cu ochii. Ai, să-mi… Cică după următorul giratoriu. Intru în giratoriu, ies pe a doua ieșire și nimic. Unde e roșu sunt două mașini care urcă drumul virajat. Și, pe dreapta, zeci, sute de cicliști. Și atunci mi-a picat fisa. Sutele astea de cicliști care urcă cu 5 kilometri pe oră dealurile astea nesfârșite păcălesc Google Mapsu’, săracu’, care are impresia că-s mașini ce merg greu din cauza… dintr-o cauză. Și înroșește drumul ca să te sperie pe tine, turist din România, om care vezi cinci cicliști pe an pe drumurile naționale.

Oricum, ca ultimă precizare legată de cicliști, oamenii sunt nebuni. Câțiva dintre ei merg incredibil de repede. Eu nu-s fan ciclism, nu m-am uitat niciodată, mi se pare plictisitor și nah, însă m-am măsurat cu unu’ azi să văd cât de tare merge. Avea un tricou cu Columbia pe el, de ciclism, mă gândesc că e vreo sculă, mai ales că avea după el un X5 inscripționat cu tot felul de sponsori și cu două biciclete identice cu a lui cocoțate sus, pe mașină. Am mers în spatele X5-ului două curbe, cât era plat, apoi a venit valea și mașina s-a dat la o parte. Am apucat să îl depășesc pe ciclist și coboram în ritm normal, cu grijă. Dacă stăteam la 50 km/h, vedeam cum mă ajunge din spate. Pe la 60, 70 îl pierdeam. Și era un drum super virajat, pantă abruptă și ușurel ud pe jos de la ploaia de peste noapte. Cum să cobori cu 50 la oră cu roțile alea? Ce aderență au. A cui e planeta asta? Oricum, respect masiv!

Nu vă mai zic, dar până la Guatape tot un drum de curbe e. Chiar cred că toată Columbia e așa, nici n-o să mai pomenesc. Aici mă felicit, de fapt felicit BMW Motorrad România că mi-a obținut 1250 GS și nu 850 GS. Cu 850-ul, așa cum e cel care mă așteaptă acum acasă, mi-ar fi fost mai dificil. Adică ar fi trebuit să merg mult mai încet, nu are aceleași frâne, aceeași frână de motor, roata față pe 21 nu e așa stabilă la schimbări bruște de direcție. Bine, pe de altă parte cu 850-ul aș fi defilat pe urcarea aia din pădure, acolo unde m-am blocat cu 1250-ul. Nah, alegeri. Revenind, drum prin Antioquia rurală de mai mare frumusețea. Ferme, case, grădini, dealuri, arată de mori. Uitându-mă la relieful acestei zone și la cât de greu se ajunge dintr-un loc în altul, câte posibilități sunt, nu mă mir că aveau succes în a evita legea unii acum vreo treizeci de ani.

De departe, pietroiul se vede colosal. Probabil că v-am stricat deja imaginea când am zis ”pietroi”. E un mini-munte, un colos de piatră golaș, în mijlocul unei văi pe care sunt fragmente de pământ înconjurate de apă. Arată extraordinar, iar de sus se vede într-un mare fel, chiar dacă am ghinionul să intre soarele în nori fix când ajung eu acolo. Ah, eu sunt și foarte inteligent și iau decizii spectaculoase, așa cum v-am mai povestit. M-am dus la pietroi îmbrăcat de Dakar, cu costumul moto full. Deși știam că nu e lift, că trebuie să urci pe scări. Puteam să îmi iau și eu blugii, o bluză mai groasă, adidașii în picioare, că nu muream 80 de kilometri. Dar, nu. Sunt foarte legist, nu mă abat de la reguli, merg full echipat. Băi, oameni! Sunt 650 de scări abrupte. Știți ce înseamnă 650 de scări? Și mai ușor, descendenții lu’ Maricica Puică care faceți jogging în Herăstrău și vă simțiți fit. E ucigător. Eu aveam mobilitatea unui robot în fază beta cu cizmele moto care-s făcute să flexeze doar cât să schimbi vitezele și să pui frână. După zece minute, simțeam că respir prin branhii, îmi pulsa gâtul, mă dureau tâmplele. Eram încurajat doar de faptul că toți pe lângă mine erau la fel. Unii urcau în patru labe, alții făceau pauză după fiecare set de zece scări. Pe la jumătatea drumului simțeam că nu mă mai ascultă picioarele. Încercam să urc, serios, dar nu se mai ridicau, nu mai puteam controla din pulpe. Sigur, nici n-am vreo condiție fizică de invidiat în perioada asta, dar așa ceva n-am mai pățit. Ușor-ușor, cu casca târâită după mine, cu ultima rezervă de apă epuizată din cocoașa costumului, am ajuns sus. De unde, de ce să vă mint, se vede minunat. La fel ca de jos. Serios, baza pietrei e oricum la mare înălțime față de zona din jur, așa că diferență mare între view-ul de la bază și cel de sus nu e. Dar, na. Rămân și eu cu amintirea că am urcat piatra și cu un pneumotorax răvășitor care mă va cuprinde de la cât am transpirat. Sus am stat zece minute, cât să înghit inima care-mi ieșise la aer pe gât. Și să nu vă imaginați că la coborât e ușor. De la efort nu îmi mai puteam controla picioarele și mergeam ca unu’ rupt de beat, în zig-zag, parcă aveam balamalele șubrede. Reușesc totuși să cobor fără incidente și întâlnesc și niște români. De fapt îi aud, pe ea, care în urcare îi zice lui ”ți-am zis că au ăștia un căcat, n-au pisici pe aici”. Interesant subiect.

Înapoi spre Medellin, că avem plimbare. Drum fără incidente, parcaj de motor, duș pentru igienizare, hainele de duminică și pe ștrase. Am decis să las Comuna 13 și să merg din El Poblado spre nord. Și am mers așa vreo două ore, pe străzi, fără direcție. Sunt curios cum era zona asta acum 30 de ani, căci acum nu doar că pare mega safe, ci pare și Elveția. Și nu e un punct mic, concentrat. Nu, kilometri întregi de frumusețe și bogăție, curățenie impecabilă, spații verzi amenajate, toaletate, oameni la mese, la restaurante, la cafenele. Mi-a pierit cheful de comunas și după discuția cu Juliana, ospătărița care mi-a adus niște coaste cu o salată de avocado și care mi-a zis, într-o engleză bunicică, că nu ratez nimic. Că în Comuna 13 e tourist trap și că acolo unde sunt comunas alea adevărate, autentice, n-am ce căuta pentru că nu mai ies cu toate de pe mine. Că dacă vreau pot să le văd de sus, că au sistemul ăla de telegondolă care străbate multe dintre comunas, investiție a municipalității ca să mai ajute oamenii sărmani de pe acolo. I-am zis mulțumesc domnișoarei Juliana care, ca 99% dintre columbience, e Bugatti Veyron, și am rămas în zona mea frumoasă, de bogați. Apropo de bogăție, în zona asta scumpă n-am reușit să dau mai mult de 5 lei pe o cafea. O porție de coaste cu o salată de morcov, avocado și roșie verde (?!) și o Cola m-a costat vreo 28 de lei. 19 lei dădusem cu o zi înainte pe niște crepe cu Nutella și banane plus un fresh de mango verde. Deci ieftin, nu? În Londra cu 19 lei nu cumperi nici un chiștoc de țigară de la boschetarii de pe London Bridge.

M-a impresionat Medellin și am făcut aici tot ce voiam să fac. Știu ce urmează să spuneți, dar nu mă interesează subiectul altfel decât, am mai zis, în documentare și filme. Nu m-a tentat, nu mă va tenta să văd monumente sau alte chestii în memoria lui Pablo Escobar. Nu condamn pe nimeni care e interesat, doar că eu nu-s.

Mâine dimineață trebuie să fiu sus pe cai devreme. Asta pentru că merg spre nord, spre Marea Caraibilor, dar cum Cartagena e prea departe pentru un drum dintr-un foc Nicolas mi-a făcut popas la Necocli. Nu m-am documentat prea tare, dar din ce văd e cam gherlă acolo, abia am reușit să găsesc un hotel. Am aproape 400 de kilometri și Google Maps zice că fac 8 ore și 20 de minute. Și îl cred, că nu prea a greșit până acum. Deci o să ajung explodat, distrus de oboseală. Încep să merg în zonele calde și foarte calde și nu prea sunt ok cu asta. Dar mă tentează o porțiune din nord-nord-nord, sper să am timp să o ating, căci mai am și de revenit la Bogota, mai am și de făcut test covid, mai am și de întors în România. Dar despre toate cu un alt prilej.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

În caz că ai ratat:

• Colombiana #1 – ”Dar nu e periculos?”
• Colombiana #2 – Țara pentru care a fost construit GS-ul
• Colombiana #3 – Și Dumnezeu a zis: ”Să fie frumos!”
• Colombiana #4 – O zi la fermă
• Colombiana #5 – Cristian a ajuns în nori
• Colombiana #6 – Curbe, multe curbe spre Medellin