web analytics
Colombiana

Colombiana #6 – Curbe, multe curbe spre Medellin

Fără evenimente neplăcute. Așa se descrie politicos și plictisitor coborârea mea din vârf de munte, de la 3500 de metri altitudine, unde abia am ajuns ieri. Ploaia a stat peste noapte, așa că am făcut ochi la 6:30 ca să mănânc la 7 și să o tai la 8. De frica ploii. La 8:01 ieșeam pe poarta stabilimentului pentru dumul care, la urcare, mi-a luat două ore. La 8:40 eram jos, am coborât ca un mare lider de stat și de guvern, singura mea temere reală a fost să nu nimeresc din nou în groapa care, secată acum de sursa de apă, arată și mai înfricoșător.

Azi e zi de Medellin, iar traseul ocolește jumătate din drumul clasic Manizales – Medellin. E o zi de moto 100%, o zi fără evenimente, mă plimb prin munții Columbiei ca Papa la Vatican, o treabă n-am. E incredibil de virajată țara asta, e un Transfăgărășan neîntrerupt, iar prima porțiune mă cocoață pe fel de fel de dealuri locuite, Columbia aia deloc turistică. Nu opresc, am început să îmbătrânesc și după ce-mi intru în ritm îmi vine greu să pornesc iar. Și mersul ăsta doar stânga-dreapta-stânga-dreapta te bagă în ritm repede. Observ doar că se încâlzește. Am plecat de sus, de la 2 grade, și după 50 de kilometri sunt 28. Ăsta e cam singurul lucru notabil, altfel e doar natură, pădure și curbe. Și asfalt bun spre foarte bun peste tot.

Problema se modifică simțitor în clipa în care ajung în drumul principal spre Medellin. În DN, cum ar veni. Zece kilometri merge rachetă, apuc să îi dau și eu vitezele 5 și 6, că nu s-a întâmplat prea des de când sunt în Columbia. Doar că… din nou are dreptate Google Maps. Că tot nu înțelegeam cum să faci 220 de kilometri în șase ore. Uite cum. Drumul spre Medellin e construit de-a lungul Râului Cauca, un soi de Dunăre mai mică. Și Cauca și-a făcut de cap, probabil de când cu ploile, cu șoseaua. În unele locuri e mâncată, motiv pentru care columbienii lucrează de zor. Ce înseamnă asta pentru mine? Că se circulă pe un singur sens, cu semafoare. Dar nu e așa simplu ca la noi, să vă explic.

Văd semafor de la depărtare și frânez de la 100 km/h, lejer. O bandă e distrusă, se circulă doar pe una. În fața mea trei scutere, în spatele meu vreo trei mașini care au ajuns în spatele meu pentru că le-am depășit să fiu primul când s-o pune verde. De pus, se pune manual. E o tanti cu palete care are o mică tarabă sub care stă pitită de soare, cu ochelari la ochi, și bate-n telefon. E 1:25 după masă, îmi aduc aminte după o poză pe care am făcut-o fix când am oprit. Și… stăm! Și stăm. Încep să mă îngrijorez în clipa în care aproape toată lumea cu scutere și motociclete, și s-au strâns vreo 20 într-un sfert de oră, parchează și se dezechipează. Căștile jos, sucurile și apele sus pe marginea drumului, la umbă. Cei din mașini la fel, mâncarea pe capotă, ieșit la iarbă verde. Hmm. Nu întreb încă, dar nici n-apuc pentru că ultima motocicletă sosită o face pentru mine. O domnișoară, pasager, o întreabă pe doamna cu semaforul și spaniola mea basic îmi zice că ultima a răspuns că vom avea voie să trecem pe la ora 2. Ok… Culmea e că nici din sensul invers nu vine nimeni, drumul e complet închis cu niște balize roș-albe pe care doamna le mai trage când mai intră câte o mașină a firmei care face construcțiile.

Văd semafor de la depărtare și frânez de la 100 km/h, lejer. O bandă e distrusă, se circulă doar pe una. În fața mea trei scutere, în spatele meu vreo trei mașini care au ajuns în spatele meu pentru că le-am depășit să fiu primul când s-o pune verde. De pus, se pune manual. E o tanti cu palete care are o mică tarabă sub care stă pitită de soare, cu ochelari la ochi, și bate-n telefon. E 1:25 după masă, îmi aduc aminte după o poză pe care am făcut-o fix când am oprit. Și… stăm! Și stăm. Încep să mă îngrijorez în clipa în care aproape toată lumea cu scutere și motociclete, și s-au strâns vreo 20 într-un sfert de oră, parchează și se dezechipează. Căștile jos, sucurile și apele sus pe marginea drumului, la umbă. Cei din mașini la fel, mâncarea pe capotă, ieșit la iarbă verde. Hmm. Nu întreb încă, dar nici n-apuc pentru că ultima motocicletă sosită o face pentru mine. O domnișoară, pasager, o întreabă pe doamna cu semaforul și spaniola mea basic îmi zice că ultima a răspuns că vom avea voie să trecem pe la ora 2. Ok… Culmea e că nici din sensul invers nu vine nimeni, drumul e complet închis cu niște balize roș-albe pe care doamna le mai trage când mai intră câte o mașină a firmei care face construcțiile.

Așa că fac și eu ca toată lumea. Dau tot jos de pe mine și mă retrag pe bordură, la o urmă de umbră. Trebuie să găsesc o soluție, paranteză, căci mă tot duc spre nord, spre căldurile alea mari și spre soare, iar ceafa mea este deja arsă complet. Mă mănâncă de mor. Semnal nu e, internet pe telefon n-am, mă plictisesc îngrozitor. Și nici vecinii nu sunt entertaining. Unii ascultă muzică rap în spaniolă, horror, alții vorbesc despre pescuit, unii stau și se uită-n gol de parcă au văzut șoșoiu. Fiecare cu a mă-sii. În tot timpul ăsta coada de mașini devine uriașă, nu-i văd capătul, iar toate motocieletele sunt strânse în fața barajului din balize, claie peste grămădă. Sunt cel puțin 50-60 de motociclete și scutere. Și toate pornesc la 2 fără un minut, moment în care asurzitor se dă drumul unui rând de claxoane din toată coada aia. Scutere, mașini, camioane, autocare, toți claxonează de sar păsările din copac, răsună valea.

Cum spuneam, din sens invers n-a venit nimeni în tot timpul ăsta. Plec cam pe la mijlocul turmei de motoare și scutere, doar că eu am GS și în două minute sunt primul. Mă rog, al doilea. Îl las în fața mea pe un puști cu o Yamaha de stradă care dă în mobră ca surdu-n clopot. Mi-e ușor să mă țin după el pentru că drumul are multe porțiuni decopertate, acolo unde el frânează brusc. E bun de reper. Nu știu cum funcționează lucrurile la oamenii ăștia, dar mergem mult și bine fără să vedem celălalt capăt al semaforului, acolo unde sunt cei de pe sens invers. Abia după, estimez eu, vreo 10-12 kilometri vedem coada. N-am cuvinte s-o descriu. Uriașă, lungă cât să te saturi de numărat, și acolo tot cu oamenii ieșiți pe marginea drumului la plăcere. Probabil că e o oră cu o oră, nu-mi dau seama.

Nu mai am mulți kilometri până la Medellin, dar mai fac multicel din cauza drumului virajat, așa că opresc să crăp ceva. Mi-a recomandat Miguel să opresc în La Pintada, la Asados Dona Rosa. Un fel de Dedulești-Vărzaru, dar fără sifilisul și sida de pe Dealul Negru. Adică aici e crâșmă lângă crâșmă, parcările sunt pline, dar e curat țiplă și restaurantele chiar arată uman, nu de parcă ar fi pregătite să hrănească o ceată de condamnați puși să spargă pietre cu târnăcopul în gerul Siberiei. Aleg neinspirat. Friptura de vită e românească, trag de ea un pic, dar măcar e bun cartoful copt cu unt care-o însoțește.

Bun, Medellin. Ultimii câteva zeci de kilometri mă urcă pe dealuri și sunt exasperat deja de atâta stânga-dreapta. Nu exagerez, uitați-vă pe hartă dacă nu mă credeți, efectiv nu e bucată de drum drept mai lungă de 500 de metri. Și astea sunt extrem de rare. Altfel, doar serpentine. Și când sunt două benzi, în cazurile rare, e ok. Dar când e una singură trebuie să depășesc, multe dintre camioanele lor nu pot mai mult de 10-15 km/h pe urcare. E fun, GS-ul în modul Dynamic are demaraj de Veyron, dar îmi scade energia ca unui Samsung cu mai mult de cinci aplicații deschise. Adică vertiginos.

Nu știu ce-mi imaginam eu despre Medellin, dar realitatea e de o mie de ori mai spectaculoasă. Vii din munți și ajungi într-o vale, tot ce poți vedea în fața ochilor și la orizont este… oraș. Blocuri mari, înalte, de sticlă în centru, pe versantul drept sunt blocuri normale, dar șic, moderne, iar pe versantul stâng sunt celebrele comunas. Adică acele cartiere sărace, cei care au văzut Narcos (adică toată România) știu despre ce vorbesc. Prost e că n-am cum să fac poze, telefonul nu poate surpinde asta, întinderea e vastă. Se circulă super bine, deși nu-i tocmai liber. Hotelul meu e în El Poblado, cea mai mișto și bogată zonă din Medellin potrivit descrierilor de pe net. Și cea mai safe, potrivit descrierilor citite de mine. Iar drumul până la hotel e neașteptat de ușor de parcurs. Din nou, Columbia ne distruge, ne umilește, ne dă 72-0 la infrastructură rutieră. Nu doar în afara orașelor, ci și în interiorul lor. Poduri suspendate, giratorii la înălțime, ieșiri peste ieșiri, semafoare sincronizate, asfalt top Germania, nu există comparație măcar. Bucureștiul e Kabul pe lângă Bogota sau Medellin, suntem 50 de ani în urmă. Și spun asta șocat, nu mă așteptam deloc să fie așa.

Parchez, fac formalitățile de cazare la hotelul meu de lux pentru care plătesc vreo 180 de lei pe noapte, fac un duș și ies pe ștrase. Ușor, cât să simt zona. E, ce-i drept, bogată. Și nu doar că-i bogată, e diferită față de restul Columbiei, e o mini-SUA. Clădiri de birouri uriașe cocoțate pe dealuri, străzi și alei acoperite cu copaci, cu vegetație, lume dichisită pe trotuare, la cafea, doamne și domnișoare care plimbă bișoni și pudeli pe marginea drumului. Ștouri mari de tot în El Poblado. Merg până-i dau de capăt, până când văd că se termină luxul și începe să fie mai Zambia. Deci e momentul întoarcerii, cu un mic popas în care sunt romantic cu mine și îmi iau o clătită cu ciocolată și un fresh de mango verde. V-am zis, la 6 și un pic se întunecă și n-aș vrea să mă prindă întunericeala prin zone mai puțin happy. Mâine e zi de stat pe loc. Vă zic de pe acum, n-am să fac tururi de urmărit viața lui Pablo Escobar, nu mă pasionează altfel decât să văd documentare sau filme pe Netflix. Și nici de Comuna 13 nu sunt deosebit de curios, mai ales că e un miez al turismului, nu mai e nimic autentic în zona care se poate vizita. Ah, rămân în continuare zone în care nu intri decât dacă ai armata cu tine, căci Comuna 13 nu e un cartier, Comuna 13 înglobează mai multe cartiere. Și nu toate au hipsteri care și-au deschis cafenele, în unele dintre ele se împușcau de zor acum vreo doi ani cu poliția și cu armata. Am de gând să dau o tură pe lângă Medellin, cu motorul, apoi după masă să mai iau orașul la pas.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

În caz că ai ratat:

2 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.