A plouat atât de mult toată noaptea încât oamenii și-au luat vacile din zona casei în care dorm eu. Râul ăla frumușel de munte care curgea lin ca-n povești când am ajuns eu aici acum e ditamai fluviul, ditamai Volga după ce se dezgheață sus. Și face un zgomot incredibil. N-am chef să merg pe ploaie, dar nu e după mine. Mă felicit de dimineață că mi-am luat costumul de ploaie, în ciuda sfaturilor primite, și mă mai felicit că am lăsat la Bogota, la BMW Motorrad, viziera fumurie. Eram terminat, o șansă n-aveam cu ea.
Mănânc de dimineață, cer să plătesc și doamnele de la bucătărie îl sună pe Don Hector. Nu știu de ce îl tot sună pe el, că Don Hector vorbește mult prea puțină engleză ca să ne putem înțelege. Am mai făcut asta de câteva ori până acum. Iau telefonul, încerc să o lămuresc cu Don Hector, iar Don Hector face ce a făcut de fiecare dată. Îmi spune că o să mă sune fiica lui, Maria. Maria, v-am mai spus, e fluentă în engleză. Îi explic ce vreau și spune că îmi va trimite un link de safepay pe WhattsApp ca să achit tot. Face asta după două minute, după alte două am achitat. 286.800 pesos, adică 325 de lei pentru două nopți de cazare cu mic-dejun inclus și alte două mese cu băuturi. Destul de bine, nu?
Îmi iau costumul pe mine, fac curat prin cameră, iau și costumul de ploaie care mă transformă în omulețul Michelin și patinez ușor pe dunga de pământ care separă locul unde am parcat de șoseaua care mă va urca spre Salento, apoi spre Pereira și Manizales, până în Parcul Natural Los Nevados, acolo unde vă ziceam că am primit recomandarea să urc. Până la urmă a fost 80 de dolari camera pe noapte, sper să îi merite.
Primul inconvenient e cel legat de navigare. Am suport X-Ram pentru telefon, adică Samsungul e expus. Și el nu pățește nimic de la ploaie, am avut telefoane cu care am intrat în apă complet, problema e că picăturile de ploaie care curg pe ecran îmi mută lucrurile pe acolo, Google Maps nu stă deloc locului. Și, cum în Columbia n-am întâlnit încă drum drept, am nevoie să știu pe unde să o iau, ce curbe nasoale apar, ce intersecții să nu ratez. Al doilea inconvenient e legat de mâinile mele. Ghetele sunt varianta nouă de BMW Motorrad Gravel, Evo parcă le spune, și sunt la fel de impermeabile ca cele care m-au ținut zeci de mii de kilometri prin Maroc, Siberia și Mongolia. Costumul de ploaie e costum de ploaie, nu intră apa prin el orice-ai face, casca la fel. Problema e că mănușile sunt cele normale, de vară. Sau, în orice caz, nu sunt impermeabile. Și durează fix 20 de minute de mers prin ploaia asta torențială până când se fac varză complet.
Până acum ceva ani detestam mersul pe ploaie, dar îmi era și frică. Acum doar îl detest. Îmi era frică pentru că prima mea căzătură serioasă cu motocicleta a fost pe ploaie. Sigur, era o Honda Hornet cu cauciucuri aproape slick, fără controlul tracțiunii, fără niciun sistem de siguranță, și eu urcam pe o ploaie torențială spre Câmpina când am acvaplanat (sau am atins dunga albă care separă sensurile, nu știu nici acum) și m-a aruncat peste cap. De atunci am avut mereu o jenă mare cu ploaia. Chiar și când mi-am cumpărat primul BMW, pe Gotze, tot n-am putut să depășesc complet asta. Cred că mi-a dispărut teama asta când m-am urcat prima dată și am mers pe ploaie cu un 1250 GS. Mă rog, cu 1200 GSA acum vreo 4 ani. Dar cel mai mult cu 1250 GSA, cu Haaland. Nu știu, pare că nu are ce să pățească, îmi aduc aminte că primul meu drum cu un 1200 GSA a fost un București – Iași și pe la Adjud trăgeau mașinile pe dreapta din cauza ploii. Duduia, era apa mare pe șosea. Iar eu mergeam cu GSA-ul, ce-i drept cu viteză scăzută, dar fără nicio jenă.
Așa și acum. E 1250 GS, ok, dar îmi dă același sentiment de siguranță. N-am găsit limitele frânărilor, nu am tremurat când am accelerat pe ploaie la ieșirea din vreo curbă, singurele emoții sunt când trec peste marcajele albe. Dar acolo n-ai ce face, e la fel cu orice. Cred că și mașinile alunecă pe alea. Partea bună la drumurile de pe aici e că oamenii le-au făcut dintr-un asfalt foarte aderent. E grunjos, suficient de puțin încât să nu simți la deplasare, să fie inconfortabil, doar cât să știi că ai aderență, că nu aluneci.
Pe la Pereira iese și soarele, la Manizales alimentez pentru a doua (?!) oară în această călătorie și observ că Google Maps începe să facă figuri. Nu pare să mă arate corect pe hartă și asta mă termină. Ratez intersecții, ratez ieșiri de pe drum, mă încurcă rău. Până la urmă reușesc să găsesc ieșirea din oraș spre Parcul Național. Vreo 25 de kilometri îmi zice Google Maps că mai am de mers. Problema e că îmi spune că îi fac într-o oră și 20 de minute. Ceea ce n-are cum să fie adevărat. E iar razna, îmi zic, și încep să urc.
Urcușul începe mișto de tot. Niște pajiști bucovinene, cu verde frumos, cu un asfalt bun. Mai mare dragul, mai ales că nu e nimeni pe drum. Deci am avut dreptate, Google Maps e razna, ajung în câteva minute sus la hotel. Ahmm… Asfaltul ăsta se termină și, cu vreo 20 de kilometri înainte de destinație, începe drumul prin junglă. De pământ cu pietre. Combinația e cu atât mai mișto cu cât începe și ploaia, iar sus pare că a plouat deja tare fiindcă vin șuvoaie. Șuvoaiele astea au spart bucăți din drum, așa că înaintez ridicat în scărițe cu viteza melcului. Merge, dar merge foarte încet. Trebuie să fiu atent. Însă nu sunt. Vine o curbă la dreapta, totul pare ok, așa că îmi iau ochii de la drum și mi-i arunc spre junglă. Două secunde a durat până am simțit cum mă duc în cap. Roata față, mai subtire și împinsă de roata spate, a intrat într-o groapă adâncă și plină cu apă, dar inerția a scos-o. Roata spate, nu. E ok, știm procedura. Încerc mai întâi în modul Enduro, să intre traction controlul cât mai puțin. Accelerez lin, dar dă în gol și îmi taie gazul. Ok, no pasa nada. Dezactivez de tot traction controlul ca să mă lase să învârt roata spate cât vreau în gol. Degeaba. Și nu că degeaba, dar cred că am înfundat-o și mai rău. Abia se mai vede roata în groapă, poziția e nasoală și motocicleta aproape că stă singură dreaptă de cât de înfundată e. Mai încerc de câteva ori, ba lin, ba violent, și îmi dau seama că am zero șanse să o scot de acolo. Mai există varianta să mă dau jos de pe ea, să îi dau jos bagajul, să las motocicleta pe o parte și să o trag, pur și simplu, de codiță pănă când iese de acolo. Doar că asta ar aduce și niște damage, niște zgârieturi, pe care nu vreau să-l fac. Apelez la asta doar în ultimă instanță. Și trec zece minute, trec douăzeci, degeaba, nimeni pe drum, nu trece nimeni pe acolo. Încep deja să îmi planific soluția de avarie când aud o mașină.
Din sens opus un SUV vechiuț, de tipul solid cu care te bagi oriunde. La volan un nene care oprește de îndată ce mă vede. Încercăm să discutăm, evident că nu ne înțelegem, dar înțelegem care e problema. Zece minute, rotunjit, am tras amândoi de motocicletă să o scoatem din groapa aia. În toate felurile posibile. La un moment dat, pentru că nu se urnea, nenea a propus soluția la care mă gândeam și eu. Și eram gata să o aplic, dar am zis să mai încercăm o singură dată. Și m-am forțat de am simțit cum se subțiază fiecare mușchi de pe coapsă, abia mai respiram, dar am scos-o. I-am mulțumit omului care m-a pus să urc, să depășesc locul cu groapa, apoi și-a văzut de drum. O parte din clipul video, că am și filmat, e pe Instagram.
Cu morcov, cu grijă, dar am ajuns și la hotel. E sus, al 3500 de metri altitudine și nu e absolut nimic altceva în jur din câte văd. Îmi iau camera în primire, una basic, alături de o cafea fierbinte (și deloc bună) și aflu că între 4 și 6 am ocazia să îmi rezerv piscina cu apă termală. Fac asta, ies la piscină în adidași și-n halat, că n-am alte haine, dar mă plictisesc repede. Nu zic, frumos rău. Afară e friguț, plouă chiar, iar apa are 40 de grade și ești înconjurat de flori, copaci, munți, chestii. E pentru fete mai mult, pentru Instagram. Ce sunt curios să fac este să mă duc puțin mai sus de hotel, acolo unde cică e plin de Colibri, cele mai mici păsări din lume. Sunt 20 de specii diferite aici și zice-se că sunt prietenoase, vin să bea apă din palma ta. Mi-a plăcut, sunt fascinante văzute de aproape și erau cu sutele. Am pus o filmare în slo-mo cu ele pe Instagram la stories.
Seara se încheie cu o altă cină excelentă într-un restaurant cu un mega view. Mi-am luat tot păstrăv, de data asta grill, pentru simplul fapt că e prins tot aici în zonă. A venit cu o salată și cu chestiile alea care par banane, dar nu-s banane și care turtite și prăjite țin locul pâinii. Am tras și un suc de guanabana, care văd că în română s-ar traduce graviola, și am plătit în total, cu tot cu șpaga inclusă, fabuloasa sumă de 41 de lei.
Ce să zic, frumos. Îmi place, mi-a plăcut drumul, deși a fost greu rău, îmi place amplasarea hotelului deși consider că e overpriced un pic. Nu mă pot gândi la altceva decât la coborârea de mâine, pentru că se anunță ploi toată noaptea. Și nu doar la coborâre, ci și la drumul către Medellin, acolo unde voi petrece vreo două zile. Până la Medellin sunt vreo 250 de kilometri, iar Google Maps îmi zice că fac 9 ore pe traseul sugerat de Miguel sau 8 ore pe traseul cel mai scurt. Mi-e frică să mă gândesc de ce. Și v-am zis, cred. În țara asta la ora 6 e întuneric beznă. Oricum, Columbia de până acum e absolut fenomenală. Singurul lucru pe care-l regret e că mi-a luat atât să vin aici.
Proiect susținut de BMW Motorrad România.
În caz că ai ratat:
