Colombiana #4 – O zi la fermă

Și în această dimineață cafeaua proaspătă e afară, pe prispa casei, alături de două ciocolățele mici. Se pare că indiferent de ora la care mă trezesc, oamenii de la fermă sunt mai matinali. Atenția la detalii pe care o pot avea cei care se ocupă de locul ăsta mă uimește. Și cred că asta face diferența, asta înseamnă să faci turism și nu doar să vrei să iei banul omului, fără să îți pese de experiența pe care o are.

Locul în care stau are nota 9,8 pe Booking.com din sute de recenzii. Și cam tot ce e în zona asta are peste 9. Iar cine folosește Booking des, ca mine, știe că nu e ușor să ai un rating atât de mare. Și nu vă imaginați că fac lucruri nemaipomenite. Doar că știu să facă turism, știu să îți ofere lucruri și știu cum să te taxeze pentru ele. Dar o fac în limite normale, fără abominațiunile cu care m-am mai întâlnit și pe care le-am mai povestit din drumurile mele prin România.

E călduț afară, dar plouă de rupe. Mi-am dat seama că e groasă cu ploaia de pe la 5 dimineață, când încă nu era lumină, dar când zgomotul de la râul de munte de lângă casă a devenit mai puternic. Așa că n-am de făcut altceva decât să îmi beau cafeaua și să răsfoiesc internetul. Nu am chef să plec azi, deși știu că dacă o să stau câte două zile în fiecare loc nu o să îmi ajungă timpul. Dar aici stau cu un rost, vreau să mai văd împrejurimile, vreau să o iau la pas, să văd toată ferma, să mai mănânc lucruri bune. Merg la micul dejun fără prea mult spor, foame nu îmi e, masa de ieri a fost suficientă cât să mă țină două zile. Dar merg, că aș bea un suc. Sunt întâmpinat de alți angajați, tot veseli și amabili, care vin direct cu telefonul pe care e pornit translatorul Google. Ne înțelegem și se apucă de gătit. Vreau doar niște ouă ochiuri, niște brânză și un suc de portocale. Primesc ce vreau, dar mai vine și un chorizo pe lângă, o waffle abia făcută lângă care e un borcănaș de cremă de alune cu ciocolată, cafea, lapte. Plus un mic bufet suedez pe care sunt fructe, gemuri, unt și alte mărunțișuri. Așa că mănânc ca animalul, ce să fac.

Problema e că ploaia violentă, așa cum o descriam la primele ore, a devenit și mai puternică. Toată pășunea din jurul fermei mustește de apă, mă fac fleașcă până la camera mea deși merg cu umbrela. Nu e frig, sunt vreo 18-19 grade, dar pică apa din cer de parcă-i gata, vine finalul. Spuneam de luat banii turiștilor. Planul era să le dau bani să mă ducă să văd împrejurimile, culturile de cafea, să mergem cu măgarii prin pădure, doar că pică toate în condițiile astea. Sunt un pic nefericit din motivul ăsta, dar nici aici pe prispă, cu un termos nou de cafea și cu un view genial nu e prea rău. Profit de timp să îmi tratez umărul drept care mă doare de două zile, de când am făcut eu o mișcare de Sandra Izbașa fără să îmi dau seama că nu mai am 15 ani și să îmi tratez ceafa pe care soarele ăla de deunăzi, când mergeam ca liderul cu motorul la 34 de grade, a prăjit-o. Știți cum e să te usture doar ceafa?

Ploaia se oprește un pic pe la prânz și sar în hainele de oraș. Vreau să ajung în Salento, la nici trei kilometri depărtare, să casc ochii. Doar că nu ies cu motorul, mi-e un pic oarecum de drumul de acces. E asfalt pe drumul principal, dar eu am parcat în interiorul fermei, și sunt vreo 50 de metri de drum de pământ peste care a plouat o noapte și o zi. N-am chef să cad azi, aștept să cad mâine când mă pun la drum. E alunecos ca naiba și nici nu pot ocoli prin iarbă, că e și mai rău. Așa că o iau pe jos. Problema nu e că sunt trei kilometri, problema e că sunt trei kilometri la deal. Și deal, taică, nu glumă. Salento e frumușel, dar nu spectaculos. Are câteva mii de locuitori, vreo trei, iar străduțele sunt colorate și transformate fie în magazine și spații de vânzare a produselor utile pentru comunitatea locală, fie în shop-uri de suveniruri sau experiențe locale. Mă fură și casc ochii cât pot, aproape o oră, și mă trezesc abia când începe ploaia din nou. Am alți trei kilometri de mers pe jos, dar măcar acum sunt la vale. Ei bine, ploaia începe și o face la fel de violent ca de dimineață. Ajung la fermă varză, ud complet, cu singura mea pereche de adidași făcută muci, cu pantalonii la fel. Corpul mi-l rezolv cu un duș fierbinte care sper să ucidă din fașă pneumonia, cu hainele va fi mai greu.

Spuneam de atenția la detalii. Eu nu sunt pretențios, am stat în locuri oribile pe unde am mers, am stat și la cinci stele în marile capitale ale lumii, mă interesează spre deloc luxul. Dar nu îmi place neglijența și murdăria. Ori la ferma asta e o curățenie incredibilă. Citisem asta în review-uri, dar nu pricepeam de ce simte lumea nevoia să spună asta. Și chiar e sesizabil, mai ales pentru că involuntar faci comparații cu alte locuri. E totul îngrijit, nu există scame prin cameră, praf, fire de păr, miroase frumos fără să fie ceva agresiv, e decorat simplu și cu bun gust, fără să altereze feelingul ăsta autentic al casei care probabil are multe zeci de ani vechime. Și au reușit să facă astfel încât să îți aducă îmbunătățiri notabile, fără să arate urât. De exemplu, lângă prizele normale ai și două sloturi de USB pentru încărcarea telefoanelor. În camera e un mini bar în care sunt vinuri, sucuri, ape, snack-uri la prețuri de magazin. Adică la prețuri normale, nu la 20 de lei apa la 0,33 cât parcă-mi cerea mie un hotel din Iași acum câteva luni. Pentru că nu de aici se fac banii și dacă mă pui să îți dau 5 euro pe o apă mică în cameră pierzi din start. Lasă-mi apa la preț de magazin și ia-mi banii la restaurant, ia-mi banii cu activitățile pe care le organizezi, cu tururi, cu orice altă experiență pe care o oferi și cu care faci diferența. Apropo de experiențe, una dintre cele care vin fără bani e mulsul vacilor. Eu am copilărit la țară în vacanțele de vară, am muls vaca de cinșpe mii de ori, dar mă gândesc că ar fi interesant pentru cineva care n-a mai făcut asta. Tot gratis e pescuitul de păstrăv, doar că nu poți păstra peștele. Dar îl poți mânca seara, la cină, ala cum am procedat eu.

Au deschis bucătăria doar pentru mine, v-am zis că bănuiesc că sunt singurul turist în perioada asta, și mi-au gătit de la zero un păstrăv sălbatic într-un sos alb cu usturoi și alte chestii, plus o salată de roșii cu avocado. A venit la masă încă bolborosind în vasul în care a fost gătit la cuptor, cred. Excelent. Și a fost 25.000 de pesos, nici 30 de lei. Am mai lăsat 4000 de pesos pe un suc din fructe pe care l-am lungit cu apă ca să mai lungesc și cafeaua care-mi curge prin vene și aia a fost. Ah, iar în toată perioada șederii nu stai să plătești nimic. În afară de câte 10.000 de pesoși pe care i-am mai lăsat femeilor la mesele pe care le-am luat, n-am stat să umblu cu banii sau cu cardul după mine. Nope, plătești totul la final.

Cum spuneam, combinația asta între un loc îngrijit, curat, cu servicii de calitate, cu extra-uri la prețuri rezonabile și cu posibilitatea de a avea activități pe care să le plătești, toate astea fac turismul adevărat. Și de aia e plin mereu aici, mă rog, atunci când nu e pandemie. De aia notele de pe Booking sunt uriașe la mai toate hotelurile din zonele prin care am trecut până acum.

Mâine e zi de drum, chiar dacă cică va ploua și mai tare decât azi. Și eu care voiam să îmi las costumul de ploaie acasă. Merg spre Manizales, apoi spre Nevado del Ruiz, un vulcan care arată spectaculos în poze. Acolo mi-au recomandat băieții de la BMW Motorrad Columbia un hotel care cică-i fain, cu piscine cu apă termală, dar care văd că-i vreo 100 de euro pe noapte. I cry. Asta e, mergem dacă e recomandare, sper să merite.

Înainte să mă culc mai port o rundă de discuții cu Miguel, ghidul, om care îmi dă rutele pentru următoarele trei zile. Faza e că, din ce văd, încep să fiu în criză de timp. Nu știu care e faza, dar google maps îmi dă niște timpi uriași de parcurgere a unor distanțe relativ mici și asta mă pune pe gânduri. Cum ar fi, de exemplu, plecarea de la Nevado del Ruiz spre Medellin. Vreo 400 de kilometri pe care i-aș face, zice navigația, în vreo 10 ore și ceva. Și timpii ăștia continuă cu cât merg spre nord, spre Cartagena și Marea Caraibilor. 300 de kilometri în 8 ore, 250 de kilometri în 7 ore și tot așa. S-ar putea să am o problemă, s-ar putea să trebuiască să renunț la multe din locurile în care voiam să ajung. Pentru că sigur, e genial să mergi cu motorul, dar vreau să am și timp de luat la picior unele locuri.

Mă duc să mai beau o cană de cafea după ce termin de scris. Mai mult de curiozitate pentru că e ora 21 și de afară se aud niște sunete ciudate. În primă fază am crezut că sunt tunete, dar văd că nu se opresc de vreo zece minute. Cred că sunt de la râul care e tot mai umflat, poată mă trezesc cu patul plutind dimineață.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

În caz că ai ratat:

• Colombiana #1 – ”Dar nu e periculos?”
• Colombiana #2 – Țara pentru care a fost construit GS-ul
• Colombiana #3 – Și Dumnezeu a zis: ”Să fie frumos!”