web analytics
Colombiana

Colombiana #3 – Și Dumnezeu a zis: ”Să fie frumos!”

Cum se manifestă diferența de fus orar? Păi, cam așa. Am dormit de la 4 până la 6 seara. M-am trezit, am băut apă, apoi am adormit iar. Fără să intenționez asta. M-am trezit la 12 noaptea, am scris ceva, am dat niște mailuri și am adormit din nou. La 3:30 dimineața eram în picioare. Mi-am pus un episod de Mentour Pilor de pe YouTube, căci pe nimic nu adorm mai rapid, și m-am trezit din nou la 6:30. E horror.

După un mic dejun la hotelul din Ibague unde sunt întâmpinat cu ”good morning, mister Cristian” (nota 10 pe Booking.com fără discuții, plus mențiune specială pentru angajații care nu știau cum să mă facă să fiu mai comod la ei în stabiliment), e timpul să plecăm. Spre munți, normal, căci Miguel mi-a spus că o să am o zi doi de vis. Scurtă ca număr total de kilometri, doar că va fi lungă ca timp petrecut pe drum. Și așa a fost, din două motive.

Așadar, azi e ziua în care intru în zona în care se cultivă cafeaua. Celebra cafea columbiană. În mare, traseul este Ibague – Armenia – Quimbaya – Salento – Valle de Cocora. Iar prima bucată de drum mă surprinde. E pentru prima dată de când merg pe motor, de fapt pentru prima dată când merg cu ceva propulsat de un motor când nu mă enervez în trafic. Ca să vă dați seama, de la Ibague la Armenia sunt vreo 60 de kilometri, iar Google Maps îmi spune că fac aproape cinci ore. Și le fac, retez suspansul. Sunt cinci ore pentru că drumul este de munte, nu cred că e o porțiune dreaptă mai lungă de 300 de metri și nu exagerez. Se merge prin munte, o singură bandă pe sens, dar peisajul e colosal. Partea proastă e că nu prea am unde să opresc să fac poze, e atât de îngust încât abia au făcut șoseaua, n-au avut spațiu și de locuri de belvedere. Ah, încă ceva. Relieful e de o mie de ori mai dificil decât pe Valea Prahovei, însă columbienii lucrează (iar rezultatele se văd deja) la un drum expres care să lege localitățile astea două. Sunt o groază de tuneluri săpate în munte, sunt poduri suspendate la înălțimi mari, totul cu un minimum de disconfort pentru cei care merg pe actuala șosea. Mai sunt locuri unde cele două se ating și acolo se mai produc blocaje, dar per total e nimic. Mi se pare un proiect colosal, sunt super curios cum l-au finanțat. Și nu, nu mă gândesc la ceea ce vă gândiți voi acum, sunt curios dacă sunt banii chinezilor la mijloc, așa cum sunt prin toată lumea când vine vorba despre proiecte de infrastructură rutieră. Nu știu când au început, dar e muncă titanică. Vă zic, relieful de pe Valea Prahovei, acolo unde noi nu putem să facem autostradă, e podiș față de ce e aici.

Spuneam că nu mă enervez în traficul format din 90% camioane care urcă, nu glumesc, cu 10 km/h. E totul foarte abrupt. Și de coborât, atunci când e cazul, tot cu viteza asta. Miroase a plăcuțe de frână peste tot, mie îmi crește consumul la GS ca la balamuc, dar măcar am șansa să mă uit mai atent la ce mă înconjoară. Reușesc să scap, ușor-ușor, de tiruri și să ajung primul pe urcarea spre Alto de la Linea. Adică un pas montan care ajunge până la vreo 3200 de metri și pe care columbienii l-au tratat curios. De bine. Nu vezi contrasensul, nu știu cum au gândit-o, dar nu văd nici pe Google Maps care e drumul înapoi. Văd doar că se urcă pe două benzi, pe un asfalt incredibil de bun și de aderent. Și sunt singur, că v-am spus că am croșetat tirurile. Doar că nu mă pot destrăbăla, căci pasul montan la înălțimea asta vine cu consecințe. Temperatura scade până la vreo 7 grade Celsius și plouă. De fapt, nu plouă. E un soi de ceață udă, mai udă decât orice am trăit până acum, curge apa de pe motor fără să pice din cer. Nu știu câtă logică are ce spun eu acum, probabil că nu are și că cei care au studiat meteorologia râd de mine, dar altfel nu pot descrie.

Până în Armenia, pe coborârea de pe Alto de la Linea, decid să opresc. Că n-am prea oprit și am nevoie să mă odihnesc un pic. Și să mă usuc. Trag pe dreapta în primul loc de tip ”Kafe” rusesc pe care-l văd, un mic market-bar pe marginea drumului. Iau o cola, niște snaksuri și fac poze la ce prind sperând să nu mă prindă din urmă traficul greu cât mă alimentez eu pe aici. Dar până la trafic, văd lumini roș-albastre în oglinzi. Hap! M-au luat! O motocicletă de poliție, cu doi ofițeri, oprește fix lângă mine. Eu, deși complet nevinovat, mă panichez. Salut din cap și zâmbesc ca boul în timp ce caut cu gesturi dezlînate masca pe care n-am catadicsit să o port. Ei, deși au căștile moto pe cap, poartă și mască. Însă oamenii n-au timp de mine și de masca mea. Sar de pe motor și ies în șosea. Opresc un camion în bena (??) căruia sunt vreo 20 de inși. După fețe sunt din Peru. Polițiștii urcă în benă și încep să ia bagajele la mână. Hap, să vezi cum sunt martor la mare captură de dava. Doar că nu, oamenii erau suflete curate, nu e găsit nimic.

Trec de Armenia și ajung în adevărata zonă a cafelei. Peste tot e cultivat pământul cu așa ceva, iar șoseaua e doar s-uri. Am zis și ieri, dar asta chiar pare țara perfectă pentru a merge cu un GS. E și mult mai liber, așa că opresc la fiecare 5 kilometri să fac poze sau să mă uit, ca vițelul, la peisaje. E copleșitor, e ca-n filme, doar că mai bine. Iar oamenii, căci de ei începusem să mă tem când toată lumea afla de intențiile mele de a vizita Columbia și mă avertiza, sunt între cei mai faini pe care i-am întâlnit. Începând de la cerșetorul care m-a văzut că vreau să îl omenesc, dar nu știam că am doar de 50.000 de pesos la mine. Și, când a văzut omul că n-am mărunt, m-a salutat din cap și a plecat singur. Și continuând cu cei care, oprit fiind la un popas după Quimbaya, la doi pași de Filandia, mi-au cumpărat o apă ca să aibă prilej de discuție. O familie, în tranzit, care mai întâi mi-a cerut voie să își facă poze cu GS-ul. Că e ”great bike”, zice ăl bătrân. Și am discutat noi, într-o englezo-spaniolă aproximativă, vreo jumătate de oră. Mi-au spus de unde sunt, unde merg, m-au întrebat de unde vin, cât stau, pe unde mă duc, mi-au făcut recomandări, și-au mai făcut niște poze cu motorul, mi-au oferit o bere pe care am reuzat-o, și-au mai făcut o tură de poze. Ce să mai, oameni buni rău de tot.

Mă copii, m-a ajutat Domnicu’ și am văzut multe locuri din lumea asta. Și mai apropiate, dar și mai îndepărtate. Dar ca ceea ce se întâmplă după Salento, spre Valle de Cocora, n-am văzut de multe ori. N-am să încerc să descriu, căci aș deveni Radu F. Constantinescu încrucișat cu Otravă și nimenipelume ăla. O să pun niște poze, chiar dacă nici ele nu surpind ceea ce e aici. Vă spun doar că stau la o finca, adică un fel de fermă înconjurată de pășuni și mărginită de munți și de un râu de munte. Ei, la finca asta plătesc 130 de lei pe noapte pe o cameră pe cât de simplă, pe atât de comodă și completă, cu o baie modernă, decorată în stilul columbian rural tradițional, cu niște proprietari incredibili. Angajații nu vorbesc engleză deloc, dar m-a sunat doamna proprietar și mi-a vorbit mai clar decât vorbește cel mai din Kent englez. Mi-a făcut upgrade la cameră, că doar am venit cu motocicleta, mi-au gătit fantastic (contra cost, evident, la restaurantul proprietății), mi-au spus că pot să mă plimbe, să îmi arate culturile de cafea, să îmi arate animalele, ferma, tot. Și, că nu știu dacă am apucat să mă plâng încă, mi-au dat să beau cea mai bună cafea pe care am băut-o vreodată în afara Italiei. Ziceam că nu știu dacă am apucat să mă plâng pentru că aveam intenția. De când am intrat în Columbia, în Bogota, și până aici am băut doar cafea proastă. La hoteluri, la cafenele, la restaurante, peste tot e o cafea groaznică, echivalentă cu ce primești în SUA la diner-uri. Ei bine, oamenii ăștia fac o cafea incredibilă. Nu espresso, cafea lungă. Nu știu la ce e făcută, n-am întrebat dacă e filtru, presă sau altceva, dar se vede că e la ei în curte cafeaua. Bună de leșini, am băut patru căni în trei ore, nici nu îmi pasă dacă nu mai adorm vreodată. Și abia aștept să termin de scris asta pentru că mi-au lăsat încă jumătate de termos pe prispa casei, așa că o să mă duc să mai dau pe gât o cană deși când scriu asta e ora 20:30 în Columbia.

Aveam de gând să stau o singură seară aici, dar mă tem că nu va fi posibil. Oricum am o grămadă de timp la dispoziție pentru Columbia, așa că parcă aș mai sta o zi și o noapte. I-am zis asta și proprietarei care mi-a scris pe WhatsApp mai devreme să mă întrebe dacă sunt ok și dacă mai am nevoie de ceva. Și a zis ca pot decide mâine dacă vreau, ea îmi ține camera până mă hotărăsc. Încep să fiu foarte îngrijorat cu privire la alt aspect. Mă tem că nu o să îmi ajungă trei săptămâni. Și mă mai tem că, dacă nu greșesc, biletele mele sunt cu date flexibile, adică aș putea amâna întoarcerea. Dacă se poate amâna cu o penalizare micuță, mai-mai că aș duce motocicleta la BMW Motorrad în Bogota după săptămânile astea, așa cum ne-a fost înțelegerea, mi-aș lăsa bagajele grele la ei, și aș pleca din nou prin țară, de data asta cu rucsacul în spate. Dar să nu ne grăbim, mai am până atunci.

Înainte să mă duc să beau ceașca de cafea care îmi va ucide definitiv simțul somnului, voiam să vă mai spun că după ce BMW Motorrad Columbia a postat pe IG și pe FB despre călătoria mea prin țară am primit o groază de mesaje de la columbieni care fie vor să ne întâlnim să discutăm, fie îmi oferă cazare. Și, la cum i-am văzut până acum pe cei pe care i-am întâlnit, sunt aproape convins că toți au intenții bune. Sigur, nu voi face asta, dar nu mă împedică nimic să apreciez.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

În caz că ai ratat:

5 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.