web analytics
Colombiana

Colombiana #2 – Țara pentru care a fost construit GS-ul

Mă trezesc la 03:40 pentru că… de ce nu? Încă sunt praf cu diferența de fus orar, dorm și ziua, ațipesc și noaptea, sunt pe modul ”a cui e planeta asta?”. Mă trezesc așa devreme, dar am să și plec devreme. I-am anunțat pe oamenii de la recepție că vreau să decolez la 6:30, motiv pentru care la ora 6 îmi vine micul dejun în cameră. Mănânc rapid și ies, căci vreau să păcălesc traficul. Miguel mi-a dat un traseu care implică să traversez toată Bogota și nu vreau să prind ora la care sunt pline străzile, de aia plec cu noaptea-n cap.

Ce vorbești, nene! Suntem toți pe stradă, gata. Dacă vreți să știți când sunt toate casele din Bogota goale, aflați că 6:30 dimineața e ora. Tot orașul e pe șosele, e un trafic care te aiurește, cu atât mai mult cu cât procentul de motociclete/mașini e undeva la 60/40. E pentru prima dată în viața mea când mi-e teamă de motocicliști în trafic. Au mobre mici, subțiri, probabil de 125 cc, cu care merg demonic. Trebuie să păstrez linia, nu pot evita gropi sau guri de canal pentru că trec băieții la cinci centimetri de mine fără oprire cu viteza cu care se ajunge pe finalul liniei drepte de la Mugello în MotoGP. Și, ca lucrurile să fie mai plăcute în această dimineață în care petrecem toți pe stradă, începe și ploaia.

Dar în vreo 90 de minute scap. Ies din Bogota pe drumuri secundare, pe traseul desenat de Miguel, și încep să îi dau dreptate. N-am mai scris de multă vreme, mi-am pierdut antrenamentul, așa că mi-e greu să descriu. Înțeleg de ce mulți motocicliști din lumea asta consideră Columbia drept una dintre țările perfecte pentru această activitate. Mă trezesc pe un drum virajat, cu asfalt perfect, fără prea mult trafic, care mă urcă în ceea ce pot bănui că e un pas montan. Dar nu pas montan golaș, nu e nimic în genul Transfăgărășan. E un soi de junglă la altitudine mare, străbătută de râuri atât de rapide încât fac spumă la coturi, cu case agățate de stânci într-un echilibru demn de clipurile lui David Blaine. Și în situațiile de tipul ăsta se vede superioritatea lui 1250 GS, depășesc absolut tot fără efort și fără să merg cu viteze mari. Apropo de trafic, în general se conduce bine, însă au o problemă mare cu semnalizarea. Sau nu înțeleg eu regulile, că e și asta posibil. Nu prea semnalizează stânga-dreapta și, când vor să vireze, pun avariile. Din nou, e posibil să îmi scape mie ceva, dar văd multe cazuri de genul, așa că mă învăț să încetinesc și să nu depășesc când văd avarii.

Traseul mă scoate din Bogota spre vestul țării și, așa cum a avut grijă omul nostru Miguel, mă duce în primă fază pe lângă Cascada Tequendama. Înaltă de 132 de metri, zice internetul, cascada de pe râul Bogota e cu atât mai impresionantă cu cât pică într-un hău pe marginea căruia merg mașini și sunt, din nou, construite case în care n-aș dormi foarte liniștit noaptea. Cascada e impresionantă, însă nimeresc probabil cea mai proastă oră. Eu o văd perfect, mă pot bucura, dar e imposibil să fac poze pentru că soarele e fix perpendicular pe direcția din care se pot face fotografiile. Așa că iese… ce vedeți mai jos.

Drumul virajat continuă și îmi fac loc mai mult printre cicliști. Chiar, că nu stăpânesc sportul, Columbia are vreun ciclist important? Că la câți oameni par să practice sportul ăsta m-aș mira să n-aibă și succes. Oamenii merg de duduie și chiar mă depășesc pe coborâre. Nu e prima oară și nu mi s-a întâmplat doar mie. Îmi aduc aminte acum mulți ani, vreo 6 cred, eram cu niște prieteni printr-un pas montan din Austria și pe coborâre ne depășeau cicliștii cu ușurință.

Până acum traseul m-a ținut în zone cu o temperatură perfectă. De la 18 în Bogota a tot început să urce și s-a stabilizat la 24-25 de grade. Nu există ceva mai plăcut, mai ales că am și o bluză pe sub geaca moto, nu doar tricou. Merg la plăcere, mai mult cu ochii stânga-dreapta, iar consumul reflectă modul meu de condus. Am coborât pe la 4,1 litri la suta de kilometri, consum foarte mic pentru un 1250 GS. Dar dacă n-aș merge încet ar trebui să opresc de 50 de ori pe oră, atât de mișto e. Sigur, drumul te îndeamnă la mers mai avântat, dar dacă voiam doar mers avântat rămâneam acasă, așteptam primăvara și mă duceam pe Cheia sau pe Siriu.

De alimentat, alimentez cu emoții. Mai întâi pentru că neglijez ca de obicei aspectul ăsta și mă trezesc, în vârf de munte, că motocicleta îmi dă avertismente pe display că urmează să mă folosesc de gravitație ca să cobor. Apoi, pentru că văd prețul benzinei ”Extra”, adică ceea ce înțeleg că trebuie să folosesc în Columbia: 12.600 pesos, adică vreo 14,5 lei. Falimeeeeent! Declar faliment personal ca Mike Tyson dacă e așa. Și e așa, doar că prețurile aici sunt pentru galoane, nu pentru litri. Galoane? Galoni? Galoane, da. Nu e ca și cum am folosit prea des cuvântul ăsta. Deci benzina bună vine la vreo 3,7 lei pe litru, ceea ce e mai mult decât decent. Benzina normală, de care pare că pune toată lumea, se numește ”corriente” și costă cam 2,6 lei pe litru. Dar, din ce aflu, e benzină cu o cifră octanică mică, circa 87, față de 92 cât are ”Extra”. Știu sigur că GS-ul n-ar avea nimic nici cu corriente, în Siberia băgam benzină cu care mă puteam spăla și pe dinți, atât de slabă era câteodată, dar nici nu vreau să risc cu atelajul oamenilor. Așa că băgăm Extra la 3,7 lei. Apropo, la noi a depășit din nou 5 lei pe litru, nu? Nu mai protestăm pentru scumpirea asta absolut nejustificată? Ne convine? Ne convine, că nu știm ce înseamnă viața grea, o ducem mai bine decât oricând.

Sunt treaz de multe ore, am mers multe ore și, ca de obicei, am uitat să mănânc. Doar că zona prin care merg, deși incredibil de frumoasă, nu e turistică. Și nefiind turistică nici locuri de crăpare n-are. Așa că decid să opresc la un magazin micuț, la capătul unui sat. O coșmelie din care se aude muzică latino, vreo patru mese de plastic galbene, cu scaune asortate, de genul celor pe care le oferă gratis producătorii de bere ca să îți branduiască spațiul, totul așezat lângă un soi de hambar, deschis pe trei laturi, în care un nene taie și sortează niște lemne. În cârciuma în care nu pot să intru pe motive de covid stă o doamnă. Ne înțelegem, că nu vreau multe. O Coca-Cola rece și o felie de chec, că prea stă expus frumos la soarele care încălzește pământul pe aici până la 27 de grade. Mă costă 2800 de pesos, adică 3,3 lei. Doamna își face curaj și, cu toate că nu vorbește engleză, comunică de parcă ne-am fi născut în aceeași maternitate. Prind lucruri, că am și eu ani de telenovele în tinerețe, dar nu tot. Prind că trebuie să am grijă prin orașele mari și să port masca, că e problemă mare cu Covid-ul. Mai prind că e încântată că mă plimb singur prin Columbia cu motocicleta, spune că o să îmi placă foarte mult și îmi mulțumește că sunt turist în țara ei. Bine, asta cu mulțumitul s-ar putea să aibă altă nuanță, eu traduc ce aud, nu cunosc ștourile limbii. Așa că s-ar putea să fie tot un ”mă bucur că vizitezi Columbia”. Oricum, super amabilă. Mai vin doi oameni cu o camionetă roșie, tip americănesco-texan, care zâmbesc, salută, și se pun la o masă cu privirea spre motocicletă.

După popas începe coborârea și încep gradele să urce cu viteza cu care se sparg ușile la clădirile de birouri din zona Pipera-Tunari la ora 4, în fiecare vineri. De la 27 la 34 ajung în nici 15 minute. Și, deși o să sune urât în condițiile în care înțeleg că acasă e frig și ninge, 34 e prea mult. Mă opresc, deschid fiecare aerisire pe care o are costumul, scot bluza și rămân doar cu tricoul pe sub costumul moto, beau apă ca apucatul. Îmi ia cam o oră să mă obișnuiesc cu noile condiții, dar frumusețea peisajelor mă ține cu gândul departe de transpirația care îmi curge în cască, de pe tâmple, și îmi face ochii să lăcrimeze. Mi-e și frică să fiu oprit de poliție în condițiile astea, cum mă apuc eu să explic, fără să vorbesc spaniolă, de ce plâng singur, în cască, mergând pe drum. Aș fi suspect de cele mai nenorocite lucruri, vă dați seama. Și pentru că tot vorbeam despre poliție, Miguel a avut dreptate. E multă, dar e de treabă. În general ne salutăm, că inițiez eu, și observ că nu zic nimic dacă depășești pe linie continuă. Am înțeles asta din mai multe surse. Columbia nu prea are linie întreruptă în zonele extraurbane. Adică, în teorie, nu poți depăși. Doar că, mai ales la munte, e imposibil să stai ore în spatele camioanelor, așa că toată lumea o face. Nu îmi dau seama cât de legal e, însă înțeleg că e permis.

În primă fază pentru că doi polițiști pe motocicletă îmi fac semn să depășesc după ei, pe linie continuă, un camion care urca dealul cu 20 la oră. Apoi pentru că alți doi polițiști pe motocicletă, veniți din sensul opus, nici măcar nu se uită spre mine când depășesc la fel, pe linie continuă, un alt camion încet. Deci… e voie. Sper. Până când întâlnesc un polițist care s-a certat cu nevasta de dimineață și văd restul Columbiei din maxi-taxi.

Ultimii 60 de kilometri din traseu sunt mai monotoni. Intru pentru prima dată pe un soi de autostradă, cu două benzi pe fiecare sens și cu sensurile separate de un fel de trotuar înalt și înverzit. Se circulă cu 80 la oră, dar merge și 100. Destinația e Ibague, un oraș din centrul țării, înconjurat de Anzii pe care îi voi ataca în curând. Găsesc un hotel frumușel cu vreo 150 de lei pe noapte, cu parcare și restaurant și angajați, din nou, incredibil de amabili. Văd că e regulă asta, fie că sunt recepționeri la hotel, vânzători la magazin sau farmaciști, politețea e la nivel de SUA. V-am mai spus, SUA a fost prima și singura țară în care începuse să mă deranjeze politețea oamenilor. Eram acum vreo 3 ani, parcă, cazat undeva lângă Venice Beach, în Los Angeles, și dimineața ieșeam să iau cafea. 500 de metri dus, 500 de metri întors. Trebuia să salut 30 de inși, să le zic cum îmi e ziua, să îi întreb cum e ziua lor, la cafenea trebuia să zic ce fac, ce planuri am, să îl întreb pe om când iese din tură, ce face în weekend. Eram epuizat după câte o tură de genul ăsta. Aici, măcar deocamdată, e altceva. Columbienii sunt super politicoși, dar nu sunt insistenți. Eu am abilitatea de a elimina bucuria de pe fața omului, mai ales când n-am chef, așa că mă bazez pe asta.

Gata, o primă zi colosală pe două roți, Columbia chiar pare țara la care s-a gândit cel care a desenat pentru prima dată GS-ul. Abia aștept să văd ce urmează, înțeleg de la Miguel că voi intra în Ținutul Cafelei. Și, dacă tot fac asta, am să caut o fermă în care să mă cazez, nu un hotel clasic. Că am tot văzut ferme pe drum care oferă cazare, aș încerca și asta.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

În caz că ai ratat:

Colombiana #1 – ”Dar nu e periculos?”

8 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.