Colombiana #13 – La pensie în Barichara

Țara asta e atât de diferită ochiului unui străin încât un traseu de o singură zi poate aduce mai multe filme noi, complet diferite. Totul în decursul a 480 de kilometri, atât cât îmi spune navigația că am de mers de la hotelul din Mompox până în Barichara. Barichara e ultima destinație înaintea sosirii în Bogota și Miguel a fost atât de sigur când mi-a recomandat locul ăsta încât mi-a spus să îmi iau două nopți de cazare, nu una singură. Atât de tare o să îmi placă, zice. Asta sau știe că e cea mai lungă zi, că cei 480 de kilometri sunt de făcut în vreo 12 ore, potrivit Google Maps. Și, dacă e adevărat, aș ajunge la Barichara pe întuneric, aș vedea fix ce luminează LED-ul GS-ului în drum spre hotel.

Filmul 1

Plecarea din Mopox mă duce într-o zonă pe care, am mai zis, aș încadra-o în Africa. În Etiopia, deși nu am fost acolo, căci așa arată din poze. Destul de drept, pășune, bălți și copaci risipiți stânga-dreapta. Plus drum prost sau deloc. Negociez cu lipsă de răbdare lipsa asfaltului și craterele de pe aici. Nu e nimic ce poate fi obiectiv în zonă, deci nu au drumuri. Sătenii merg fie călare, fie pe scuterele alea obosite, fie cu căruța. Satele sunt sărace, cum rar am văzut în drumul meu prin Columbia și pe măsură ce mă îndepărtez de Mompox începe să apară și pământul roșu. Africa, ce vă ziceam.

Filmul 2

Cam două ore de chin, la 35 de grade, durează negocierea de mai sus. E drept, mai apare și asfaltul din când în când, am mințit când am zis că nu îi interesează zona. Văd că se asfaltează, dar dinspre drumul principal, ăla care coboară spre Bogota, spre Mopox. Prin, așadar, vreo 30 de kilometri de asfalt tip Silverstone pe care încerc, că nu e absolut nimeni în jur, să recuperez timpul pierdut prin gropi. E o chestie ciudată. Ascultam acum câteva zile, înainte de culcare, un canal de YouTube al unui pilot de avioane de linie, comandant și instructor, om care tratează o groază de subiecte din domeniul aviației. Printre care și accidentele aviatice, face un soi de Air Crash Investigation mult, dar mult mai mișto. Și, în cazul unui accident de acum vreo 30 de ani al unui Boeing 737-200 Air Florida, omul nostru vorbea despre ”percepția de grabă” care ar fi dus la catastrofă. Faptul că ningea, faptul că deja erau în întârziere, faptul că citeau niște date curioase pe instrumentele de bord, toate i-au condus pe piloți să simtă un soi de presiune a timpului. Artificială. Știau că dacă stau să degivreze iar avionul, dacă stau să verifice instrumentele își vor pierde locul în linie la decolare. Deși nu îi grăbea nimeni, iar în aviație siguranța e mai importantă decât timpul.

Așa mă simt eu azi. Știu că Google Maps zice că fac jumătate de zi până la Barichara, știu că am drum prost în față și o porțiune de final care arată mai rău decât Transfăgărășanul și de vreo 10 ori mai lungă, toate astea mă fac să dau în ea ca surdu-n clopot. Chiar, asta cu surdu-n clopot nu e încă interzisă? Nu e niciun surd triggered? Ies în ”principală” care e un fel de autostradă ca la americani. Adică două benzi jumate pe sens și sensurile despărțite de un mare V înverzit, un șant, deși sună barbar, lat cât alte două benzi. Limita de viteză e de 100 de km/h, dar nu merge nimeni așa. V-am mai zis, eu chiar am impresia că în Columbia nu se respectă nicio regulă de circulație. Și, în condițiile astea, am vreo 3000 de kilometri parcurși până acum și n-am avut emoții. Se merge tare, așadar, și dau și eu. Atât de tare încât pauzele de alimentare sunt mai dese ca niciodată. Când te dai la el, GS-ul răspunde pozitiv, dar papă și combustibil cât un Boeing 777-300LR în decolare. Nu e nimic altceva decât monotonie preț de vreo 200 de kilometri, monotonie spartă de momentele în care ”autostrada” devine iar drum național cu o singură bandă pe sens. Adică atunci când intrăm în orașe.

Filmul 3

Drumul începe să aibă curbe columbiene abia în apropiere de Bucaramanga. Un oraș mare al Columbiei, cel mai mare din partea asta de est, Bucaramanga este și cel mai bogat oraș al acestei țări, zice domnul internet. Și e așezat, oarecum, precum Medellin, adică pe versanții unor munți și în valea dintre ei. Nu intru în oraș pentru că e deja târziu și pentru că e duminică, iar duminică au columbienii un talent să închidă drumuri pentru activități sportive, așa că n-am chef să fac labirint prin Bucaramanga. Aleg un soi de centură pe care mi-o recomandă și Google Maps și îi dau tot mai tare, să recuperez timp. Îi dau degeaba, oricum am recuperat o groază. Am mers atât de bine încât în loc să ajung la 19, așa cum îmi spunea inițial navigația, acum văd că voi ajunge la 17:30. Ca să știți de ce mă vor băga columbienii la pușcărie, dimpreună cu restul băieților cu mașini și motoare de pe autostradă.

Copii, după Bucaramanga începe cu adevărat filmul trei. Începuse să-mi fie dor de curbe, na curbe, Cristiene! Și nu așa, curbe dese și strânse, arată drumul pe hartă de parcă e o coală A4 mototolită. Și urcă, urcă mult. În curând, peisajul începe să nu mai fie verde și se văd doar creste de munte. Munte golaș, altitudinea e mare, dar temperatura nu scade sub 30 de grade. Nu am net de nicio culoare acum, dar zona asta se numește Parque Nacional del Chicamoca și e atât de sus încât mi se face oarecum și când opresc să fac poze. Dar și aici e cu șchepsis. Căci intervin zecile, sutele de camioane care urcă cu un neverosimil 10 km/h și care sunt extrem de greu de depășit dat fiind faptul că și din sens invers e trafic greu. Așa că fac pauze puține și scurte, doar cât să fac niște poze munților. O oră o duc așa, urcând, cu curbe ca acele de păr, dar combinația de căldură cu lipsa mâncării începe să îmi dea capace. Așa că opresc aproape de vârf, la o cafenea tourist-trap, unde trag un capuccino și ceva foietaj. Nu durează mult, vreo 25 de minute, suficient cât să apară și să mă întreacă o mână de camioane. Norocul meu e că fix când dau să ies în stradă trece un convoi de poliție. Două mașini, două motociclete și o salvare. Între ele, un pick-up alb din care un nene e ieșit pe geam jumătate și tot filmează, ba în față, ba în spate. Mă insinuez în spatele lor, imediat, și mă felicit pentru idee. Nu știu ce fac oamenii, ce spot publicitar trag, dar știu că atunci când ajung din urmă camioane fac o maradonă. O motocicletă țâșnește, depășește camionul, apoi blochează traficul în față ca restul convoiului să poată depăși. Prima astfel de depășire mă cam timorează. Adică n-aș face-o, sunt aproape sigur că e ilegal, mai ales că totul se desfășoară în curbe și pe linie dublă continuă. Dar am din nou șansa ca polițistul pasager de pe a doua motocicletă să se uite în spate și să mă vadă fix când intra în depășire. A văzut că n-am de gând și mi-a făcut un semn să vin după ei, a bătut cu mâna în șa, stil MotoGP așa. Splendid! Avem vreo 50 de kilometri în care dăm în ele, cu girofar, fără să respectăm vreo regulă. Polițistul se mai uită din când în când în spate să vadă dacă sunt acolo, îmi mai arată câte un OK, totul în timp ce eu trag de mine ca apucatul, la limita aderenței, să rămân în spatele lor. Au niște jăfulețe de motociclete, nu știu ce sunt, dar merg cu ele de rup. Și sunt doi pe motor. Cauciucuri nu prea au, căci la fiecare frânare mai violentă sau accelerare puternică le fuge spatele de am impresia că îi iau între roți pe polițistul pasager.

Barichara

Distracția se termină când eu mai am vreo 25 de kilometri până la destinație. Ies de pe principală, salut din claxon pentru băieții în verde, și mă las dreapta, vorba taximetriștilor pelicani. Urmează un alt drum virajat pe care-l fumez și ajung. Mai țineți minte când ziceam, pe Instagram parcă, că ăsta ar trebui să fie cel mai frumos oraș din Columbia? Bine, sat, că nu prea e oraș. Ei bine, să știți că sunt șanse mari să fie așa, copii. Ajung pe străduțele pavate, înguste, la hotelul meu. E recomandat de Miguel, nu e ieftin, dar are notă mare rău pe Booking. Trag, mă salut cu proprietarii, un cuplu pe la 70 de ani. Ambii vorbesc engleză, spre deosebire de recepționera lor care nu scoate o vorbă în limba lui Rooney. Sper că recepționera și nu fiica, ar fi culmea. Oricum, frumușică. Au și parcare, raritate pentru Barichara, iar camera mea arată atât de mișto încât m-aș muta aici de mâine și pentru următorii patru ani fără nicio discuție. Toată casa asta are ziduri exterioare, iar la interior e un mix între grădini, piscină, parcare, terase. Ce să mai, arată colosal. Avea să fie una dintre ideile bune din acest tur de Columbie. Pentru că nu doar că e Barichara frumoasă, poveștile proprietarului sunt tari rău. Să vedem doar dacă pot sta două zile. Pe booking, a doua zi mă costa de trei ori mai mult decât prima. Nu înțeleg de ce, o fi fost o ofertă, dar nu o să plătesc atât. Dacă nu și nu, aia e. Stau doar o zi.

Primul contact e fain. Nu există curent și nici apă în sat. Ar trebui să vină la șase și ceva. Să vedem. Nu e curent, nu e nici Wi-Fi. Și, coincidență, aflu că nu e curent cu zece minute înainte ca ăia de la Claro să îmi dea un sms și să mă anunțe că am consumat pachetul de internet. Iar de reîncârcat cu siguranță nu se poate reîncărca din Barichara. O să fie o seară liniștită, stau la povești cu omul nostru. Și ce poveste are, wow! O să o scriu în episodul următor, dar cu ghilimele, doar din gura lui.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

În caz că ai ratat:

• Colombiana #1 – ”Dar nu e periculos?”
• Colombiana #2 – Țara pentru care a fost construit GS-ul
• Colombiana #3 – Și Dumnezeu a zis: ”Să fie frumos!”
• Colombiana #4 – O zi la fermă
• Colombiana #5 – Cristian a ajuns în nori
• Colombiana #6 – Curbe, multe curbe spre Medellin
• Colombiana #7 – Eu sunt și foarte deștept
• Colombiana #8 – Înapoi la sat
• Colombiana #9 – Coincidențe în Cartagena
• Colombiana #10 – Românească pe malul Mării Caraibilor
• Colombiana #11 – Exact cât trebuie
• Colombiana #12 – Dacă zice UNESCO…