Colombiana #12 - Dacă zice UNESCO…

M-am hotărât să plec. Zile aș mai avea de stat, dar poate găsesc un Palomino 2 în altă parte și vreau să mai am rezerve de timp. Deși m-am obișnuit cu fusul orar, tot ciudat mă trezesc. Mai ales după zilele în care nu merg pe motor, când sunt mai odihnit, prima lumină mă găsește uitându-mă la tavan. Sau în telefon, căci diminețile mele sunt cam orele 13-14 în România, deci se adună mesaje, mailuri și lucruri de citit.

E pustiu la hostel, nici măcar oamenii care vin să se ocupe de piscină și de curățenie n-au ajuns, așa că fac singurul lucru pe care îl am la dispoziție. O iau ușor-ușor spre plajă. Și nimeresc primele momente de după răsărit, momente care salvează și cel mai prost fotograf din lume, așa cum sunt eu. Pierd aproape două ore făcând nimic pe plajă, la 26 de grade, într-un peisaj care arată cam așa.

Bun! Motocicleta n-a mai pierdut aer din cauciucul spate după reparația băieților pricepuți. Sunt gata de drum. Tot ce știu despre drumul de astăzi de la Miguel este că o să fie lung, aproape 400 de kilometri. Iar din ăștia 400 vreo 100 o să fie pe același drum, căci trebuie să mă întorc până la Santa Marta. De acolo voi începe să cobor spre sud, în lungul drum spre Bogota. Și mai știu că trebuie să trag pe dreapta în Mompox. Un scurt voiaj pe domnul Google în timp ce consum micul dejun îmi spune următoarele trei lucruri:

Mompox e de fapt Santa Cruz de Mompox, un sat cu o istorie importantă pentru Columbia, locul despre care Simon Bolivar ar fi zis că îi datorează gloria.
UNESCO a decretat că centrul vechi, Mompoxul vechi cum ar veni, e World Heritage Site. Asta pentru că are clădiri construite acum peste 400 de ani, stilul colonial desigur, păstrate bine.
E cald ca naiba. Prognoza meteo pe următoarele zile arată maxime de 38-39 de grade la umbră. Și minime de 30 de grade.

Drumul nu e cel mai ofertant. E drept, e făcut să fie practic și nu frumos. Și încep să simt căldura. Când ies din Santa Marta sunt vreo 32, încă suportabil. Dar pe măsură ce cobor temperatura crește binișor, deși merg cu niște mini-munți pe stânga. De la 32 ajung rapid la 34, apoi la 35 de grade. Lucrurile devin mai grave când trebuie să fac prima dreaptă serioasă, în dreptul orașului Bosconia. Am ghinionul să prind bariera peste calea ferată, prima cale ferată pe care o văd de când merg prin Columbia. Și trece un mărfar care are măcar 150 de vagoane. Zic măcar pentru că după vreo zece minute de așteptat încep să le număr. Și mă plictisesc la 120. Câte au fost înainte? Multe. Multe sunt și gradele, pe display-ul motocicletei citesc 40 de grade și când mă pun iar în mișcare se stabilizează la 39.

Măcar devine peisajul mai comestibil. Încep să apară și curbele, să nu pătrățesc cauciucurile, începe să mai apară și câte un ochi de apă pe ici, pe colo. Dar tot nu se ridică la înălțimea alintului pe care mi l-a administrat Columbia în săptămânile de până acum. E o zonă complet neinteresantă din punct de vedere turistic, aici e fix despre trăit și supraviețuit. Nu o duc rău, casele arată binișor, începe să fie tot mai verde pe măsură ce înaintez, doar că nu e apetisant, nu e de Instagram. Și ajung în lăudatul Mompox.

Primul pas este să mă cazez. Am ales să stau imediat în apropierea centrului istoric din două motive. Primul ar fi acela că nu există parcări la hotelurile din centru și n-aș lăsa-o pe stradă. Nu că ar păți ceva, că arată totul foarte sigur pe aici, ci pentru că nu prea cred că e voie. Al doilea motiv e legat de prețuri. Nu știu cât ce solicitate sunt cazările din Mompox, că sunt destule pentru un oraș așa mic, dar sunt scumpe rău. Mă rog, raportat la ceea ce am tot avut eu prin Columbia. De pe la 70 de euro pe noapte în sus. Așa că mă duc la cazarea mea ”ieftină” de 55 de euro pe noapte, cu parcare inclusă. E incredibil de cald și aflu, după ce plătesc și îmi iau camera-n primire, că nu e curent în Mompox. Și asta înseamnă că hotelul funcționează pe generator, iar pentru a conserva energia au eliminat niște consumatori. Cum ar fi aparatele de aer condiționat. Din fericire, lucrurile se rezolvă nici 30 de minute mai târziu, perioadă în care fac saună în camera mea care arată, vorba americanului, cosy as fuck.

Bine, Mompox. Să vedem cum i-ai fermecat tu pe domnii de la UNESCO. De ce ceri tu bani mulți pe cazări? O iau la pas și în nici cinci minute de mers pe lângă case, alergând umbra, ajung în zona aia pietonală, în centrul istoric marcat vizibil cu ”UNESCO World Heritage Site”. N-am să vă mint. Nu sunt impresionat. Urât nu e, evident, dar am văzut sate pe drumurile mele care m-au impresionat mai tare. Sigur, apreciez faptul că au biserici vechi de 400 de ani conservate excelent, că în casele vechi de trei sau patru sute de ani locuiește lumea și acum, dar… e o alee pietonală care pe o parte e mărginită de un braț al râului Magdalena și pe cealaltă de case. În fine, pun totul pe seama că m-am obișnuit eu prea tare cu binele, că începe să mă surprindă tot mai greu Columbia. Așa că tot ce fac este să duc pietonala dintr-un capăt în celălalt, să beau o cafea bună la o terasă, pe o căldură nimicitoare, și să îmi iau cinci litri de apă ca să am la hotel.

Căci la hotel mă întorc pentru restul serii. Am dat 55 de euro, profit de ei. Fac 19 grade în cameră, de îngheață și țânțarii pe tavan și mai rezolv din treburile care s-au adunat pe mail în săptămânile astea. E, iată, o nouă dovadă a faptului că pe mine mă influențează în mod negativ căldura. Nu îmi place, nu funcționez, nu găsesc bucurii în temperaturi de peste 30 de grade Celsius. Poate să fie orice loc frumos din lumea asta, a se vedea Cartagena de acum câteva zile, dacă e foarte cald e game over.

Seara se încheie cu vreo zece șopârle (cred) mici care vin grămadă pe balconul meu și cu o documentare fericită despre destinația de mâine. Zice Google că locul în care m-a trimis Miguel nu e doar frumos, cică e cel mai frumos sat din toată Columbia asta. Și asta ar trebui să însemne ceva, căci am văzut și vizitat sate colosale. Ah, și temperaturile scad până la vreo 25 de grade. Probabil cea mai bună veste dintre toate.