Colombiana #11 – Exact cât trebuie

E aerul ăla pe care îl găsești doar în puține locuri. În Palomino te simți de parcă n-ar trece timpul și, cu toate că opțiunile de entertainment sunt extrem de limitate, nu prea văd cum te poți plictisi. E zi liberă, adică nu merg pe motor, ci mă integrez și eu în peisajul de aici, de pe malul Mării Caraibilor. Am reușit să dorm doar cu ajutorul aerului condiționat, fără el sunt terminat. Am simțit asta când l-am oprit, pe la 3 dimineața, și jumătate de oră mai târziu eram fleașcă.

Oamenii sunt atât de relaxați pe aici încât la ora la care, chipurile, se poate mânca dejunul nu prea e nimeni în jur. Nu e nimeni în jur și nimeni pe stăduțe. Toată lumea doarme. Așa că mă duc și eu pe plajă, ca omu’. Căci cam asta poți face în Palomino. Să te plimbi pe străduțe, să mergi pe plajă și să mănânci. Cu bătutul nu prea se omoară, sunt hipsteri, au tot felul de beri artizanale cu care nu mă înțeleg prea bine. Dar plaja arată așa cum îmi place mie o plajă. Și mie nu prea-mi place marea. Însă aici e relativ neamenajat, sunt și niște boscheți, sunt și copaci căzuți, e ce trebuie.

Singura problemă de om matur a zilei de azi e raparația cauciucului. Oamenii de la BMW Motorrad Columbia mi-au montat unul nou la plecare pe spate și eu m-am hazardat și am luat un cui. Verific din nou presiunea, apanajul motocicletei cu tehnologii moderne, și săraca-mi zice că a mai pierdut peste noapte. Mult, primesc deja alertă pe display că am 1.2 bar în roata spate. Așa că mă sfătuiesc cu puștiul care are grijă de hostel și sunt dirijat spre o vulcanizare. The best in Palomino, cică, deși aș paria toți pesoșii din buzunar că e și the only one in Palomino. E pe strada principală, pe DN cum ar veni, acolo unde dispare hipstăreala și apare bazarul turcesc combinat cu agitația sud-americană. Se traversează, se circulă, se vinde, se țipă, se cântă, toate în același timp, toate pe șosea și pe lângă ea.

Vulcanizarea e un mic spațiu pe marginea drumului înconjurat cu plasă de sârmă, mare cât o bucătărie de apartament din blocurile comuniste. O femeie stă pe un scaun și scrie lucruri într-un caiet, doi băieți sunt cu mâinile până la cot în intestinele unui scuter. Opresc, le arăt buba, dar ca să fiu sigur că nu îmi pun roți ajutătoare am stabilit cu Miguel să îl sun pe el să le explice ce intervenție necesită GS-ul. Bun, cică se face! Se duc și vin cu exact sculele pe care le am și eu la mine în trusa de reparație. Adică un soi de dop și două chestii cu care e introdus dopul ăsta. Îl întreb pe Miguel cam cât mă va costa, căci cash mai am doar vreo 50.000 de pesoși, puțin peste 50 de lei românești. El zice să mă aștept la cel mult 20.000. Toată treaba e gata în trei minute, poate nici atât, probabil e principala activitate a băieților. Și, cu spaniola mea de film, întreb cât costă. Primesc un răspuns care sună a 100.000 de pesos, moment în care sare revolta din mine. Cum, cumetre? 100.000 pentru un dop? Omu’ se uită la mine ca la un nebun și mă cheamă la doamna cu caietul. Îi ia pixul din mână și scrie, ușor și apăsat, pe foaie: unu, zero, zero, zero, zero. A, zece mii? Scuze io! Am mai și lătrat ca nebunu’ pe aici. Le las 20.000 ca să mai spăl din jenă și mă trimit să dau o tură, să îmi citească senzorii din roată presiunea. Căci ei nu au scule, au un soi de pix mic, mecanic, care mai mult aproximează. Dau o tură și văd că mi-au pus 2.4 bar, eu aș avea nevoie de un 2.9. Mă întorc, o reglăm, dăm bună ziua și plecăm.

Între stat cu cracii în sus la umbră, băut sucuri naturale și frecat internetul apare și foamea. Cum hostelul meu n-are restaurant, ci doar o bucătărie de unde iese doar micul dejun, plec în căutarea unui loc pentru potolirea foamei. Și, a naibii coincidență, dau absolut din greșeală peste unul dintre cele mai faine locuri în care am mâncat vreodată. Casa Cocotte Palomino se cheamă și recomand cu mâna pe inimă dacă ajungeți prin zonă. Patroana e franțuzoaică și sigur e chef sau ceva, pentru că umblă prin bucătăria deschisă, gustă și dă ordine. Iar meniul e așa cum trebuie să aibă un restaurant, în mintea mea. Adică vreo patru, cinci feluri de mâncare, două deserturi și vreo cinci alegeri de băuturi. Meniul se schimbă în fiecare zi, aflu de la franțuzoaică. Ce îmi comand puteți vedea în poze. Bun de leșini, ieftin rău. Am plătit vreo 40 de lei, parcă, pe porcul ăla cu orez și ciuperci, pe cheescake și pe o limonadă cu/de cocos. M-am simțit atât de prost că a fost atât de bun și de ieftin încât am exagerat cu bacșișul, am lăsat 50% direct din POS, din card. Fain e că deși e un restaurant de sat, până la urmă, franțuzoaica a organizat totul ca într-un stabiliment cu pretenții de la ea din țară. Ai șef de restaurant, om care te preia și te așează la masă. Acolo îți vine chelnerul, chelnerița în cazul meu. Primești apă, că-i cald și soare-n Palomino, îți ia comanda și pleacă. Între timp te mai vizitează franțuzoaica, iar după ce apuci să guști din mâncare vine chelnerița și te întreabă dacă e bun, dacă e totul în regulă. Toată Columbia are 10/10 la relația cu turistul/clientul. Și e o apropiere neforțată, altfel nu mi-ar fi plăcut mai ales că eu am 1/10 la social skills. Și nici nu-mi doresc mai mult.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

În caz că ai ratat:

• Colombiana #1 – ”Dar nu e periculos?”
• Colombiana #2 – Țara pentru care a fost construit GS-ul
• Colombiana #3 – Și Dumnezeu a zis: ”Să fie frumos!”
• Colombiana #4 – O zi la fermă
• Colombiana #5 – Cristian a ajuns în nori
• Colombiana #6 – Curbe, multe curbe spre Medellin
• Colombiana #7 – Eu sunt și foarte deștept
• Colombiana #8 – Înapoi la sat
• Colombiana #9 – Coincidențe în Cartagena
• Colombiana #10 – Românească pe malul Mării Caraibilor