“Cartagena e frumoasă, doar că e extrem de greu să intri și să ieși din oraș”, mi-a spus Miguel când m-am plâns de traficul nemaivăzut care m-a izbit la sosirea în oraș. Cu prima parte a avut dreptate, dar a doua nu e chiar așa. Hotelul la care stau e lângă centrul istoric și la 50 de metri de ieșirea pe șoseaua de coastă care părăsește Cartagena și merge spre est, prin nordul Columbiei, către Venezuela. Sau, în cazul meu, către Palomino, următoarea destinație.
Plec din Cartagena destul de târziu și căldura e deja puternică. Sunt 30 de grade și bate vântul, vânt fierbinte și umed. Potrivit planului, am două opriti de făcut. Prima e la vreo 60 de kilometri în Galerazamba, acolo unde marea devine roșie, roz chiar, din cauza dizolvării sării de la salinele din jur în apă. Galerazamba e un cătun deloc turistic și nu foarte popular. Adică nu e nimeni, sunt doar niște localnici prin centru care mă ajută să scot motorul dintr-o dună de nisip în care m-am blocat. Nu există asfalt pe străzile secundare, e doar un nisip adânc, coșmarul meu. Intrarea spre locul frumos din pozele de pe internet nu e de găsit. Văd o poartă mare în față unde un băiat sare să-mi facă semn să opresc. Dar fac o primă la dreapta și îl evit, mă rătăcesc un pic pe ulițe și găsesc o altă intrare. Mică de tot, cu semn de proprietate privată, dar sunt urme de cauciuc pe jos. Se intră cu motocicleta.
Nu știu ce s-a întâmplat cu salinele și cu rozul, dar nu am fost norocos. Marea are culoarea normală, ba chiar un pic spre maro din cauza vântului puternic și a valurilor mari. N-am noroc și nici nu e de stat, vântul e așa puternic încât motocicleta nu prea stă pe cric, vrea să se culce pe o parte. Cât fac eu o poză, vâd în depărtare o mobră mică, cu doi inși călare, care vine spre mine. Facem contact vizual de la distanță și pasagerul îmi face semne disperate cu mână. Să stau, să aștept. În jur nu e absolut nimeni, sunt la vreo 10 kilometri de drumul principal, aia e. Băieții opresc mobra lângă mine și nu arată foarte prietenos. Pasagerul coboară și începe să îmi vorbească în spaniolă. Nu înțeleg mare lucru, dar înțeleg că trebuie să plătesc. Pentru ce? Pentru că e taxă de intrare pe plajă. Sigur, ei nu par exact genul de oameni puși să colecteze taxa, așa că fac și eu pe niznaiu. Nu știu spaniolă! A, nu știi? Dar semnul internațional pentru ”dă, bă, banii!” trebuie să îl cunoști. E ălă făcut cu două degete frecate intre ele. Îl cunosc, n-am ce zice. Doar că voi nu știți că mai am o armă? Am doar tarjeta, prieteni! No cash! Băiatul se prinde, scoate un ”tarjeta in Colombia?” mai mult în lehamite, se uită lung și trist la mine și pleacă.
Sunt corect și plătesc ce e de plătit, dar ăștia nu păreau că sunt autorizați să colecteze vreo taxă. Adică, sincer să fiu, la cum arătau când veneau spre mine mă pregăteam pentru o tentativă de asasinat. Sigur, n-au fost insistenți, au fost chiar politicoși, iar asta mă face să cred că nu erau chiar la ciupit turiști. Și îmi e confirmată treaba asta de ieșirea de pe plajă. Trec din nou pe lângă dune și pe lângă poarta aia mare, principală, păzită. Acolo sunt ei doi, oamenii chiar erau puși să colecteze taxa. Opresc motorul, la fac semn să vină, dar îmi fac și ei semn să-mi văd de ale mele, să mă duc.
Așadar, Galerazamba a fost fail, dar mai am o oprire. În vreo 30 de kilometri, în Salinas del Rey lângă Santa Veronica, am vorbit să beau o cafea cu un prieten al unui prieten. Omul e aici de vreo lună, face kitesurfing și am zis să trec să dau bună ziua. Locul e destul de puțin turistic, e un sătuc pe malul mării, dar vântul puternic e perfect pentru cei care fac sportul ăsta. Iar omul nostru e mare lider. A închiriat o cameră cu 500 de dolari pe lună, o mobră mică și veche, dar funcțională, cu 4 dolari pe zi, și face kitesurfing și poze toată ziua. Are două conturi micuțe de Instagram în care pune poze de pe unde călătorește, vi le recomand, sunt geniale pozele: Dan Baciu și Kite Shots. Stăm de vorbă, schimbăm păreri despre Columbia, ajungem amândoi la concluzia că principala surpriză e dată de cât de mișto sunt oamenii, cât de amabili și corecți, apoi mă urc din nou pe cal.
Am de mers până la Palomino mult, dar drumul permite viteze. E pe coastă, bate vântul, e suportabil. Mă rog, minus porțiunea de centură ocolitoare a orașului Barranquilla, acolo unde e un trafic de parcă s-ar fi vărsat Marocul în nordul Columbiei. În rest am marea pe stânga și câmpie ușor deluroasă pe dreapta. Câteva ore, vreo patru, în care nu opresc deloc. Doar merg, legal, să ajung cât mai devreme la Palomino. Doar că mă mai cheamă și pe mine natura, așa că trag pe dreapta fix când intru în munții pe care trebuie să îi trec pentru a ajunge la destinație. Opresc pe marginea drumului, într-un loc neamenajat, mă hidratez, mă pun la curent cu ce se mai întâmplă prin țară, și dau să plec. Să vă zic. Mi-am pus permanent pe display-ul GS-ului presiunea în anvelope. Nu mă interesează consumul, viteza medie, mă interesează să știu că e totul ok cu cauciucurile. Și de când am plecat din Bogota am avut aceeași presiune, adică 2,6 în roata față și 3,0 în roata spate. Poate 3,1 câteodată, la drum lung și fierbinte. Ei bine, când plec de pe loc din boscheții în care oprisem văd că fața e la fel, dar spatele are 2,7. Poate-i o eroare, zic. Poate e de la faptul că am trecut de la 33 de grade la 22 în cinci minute. Deși nu văd ce legătură are. Nu opresc să inspectez roata, că văd că rămâne la 2,7. Îi dau așa până la primul semafor de pe drum. Durează câteva minute, se construiește, așa că opresc motorul. Deja am uitat de problemă, dar când îl pornesc iar să plec văd că spatele a scăzut la 2,6. Mda.
Îi dau cu grijă până la Palomino, acolo unde mi-am luat cazare pentru două nopți. O să am timp de rezolvări. Cazarea mea e un hostel, cred. Sau, mă rog, are parte de hostel, dar are și cabane individuale, cu paturi duble, aer condiționat. Palomino e un sat, toate străduțele sunt de pământ, iar peste tot sunt amenajate hoteluri, hosteluri, ascunse în vegetație. E extrem, dar extrem de frumos. Lumea relaxată, se stă pe plajă, se beau băuturi, se mănâncă mâncăruri. Uit de roata motocicletei și o iau pe plajă, la o scurtă tură, cu destinația restaurant. Meniul e în spaniolă, netul n-are semnal să traduc, așa că pun și eu degetul pe ceva ce sună ok. Ceva cu carne de mantarraya afumată. Vreun porc, zic. Vreun pui? Canci. E diavol de mare. Doar că foamea e prea mare ca să fac nazuri și, când nu intră, dau cu bere artizanală să se ducă pe gât în jos.
Mâine am de gând să zac până la limita nesimțirii. Cum spuneam, Palomino e un sat. Nu sunt obiective, nu sunt lucruri de văzut, e loc de stat. Plaja arată fantastic, e neamenajată, sălbatică, e plin de tineri pe aici, așa că voi zăcea. Și, desigur, voi căuta soluții pentru marele cui pe care l-am identificat înainte de culcare, cuminte înfipt în roata mea spate. Am făcut testul cu scuipat, iese aer destul de puternic pe lângă, așa că probabil mâine dimineață o să fie roata fleașcă. Am trusa de la BMW Motorrad, kit-ul de reparat pana, dar nu am mai făcut asta niciodată. Și totul implică folosirea unor chestii ascuțite cu care n-aș vrea să dau daună și mai mare. Așa că îl folosesc doar în ultimă instanță, până atunci vorbesc cu băiatul care are grijă de hostel și aflu că e o vulcanizare pe aici, prin sat. Vedem ce iese.
Vine seara și ațipesc lângă picină, politicos, în timp ce gazda mea crede că îmi face pe plac cu muzică românească. Evident, omul a scris ”Romanian music” pe YouTube, așa că în Palomino duduie manelele. Ce să facem…
Proiect susținut de BMW Motorrad România.
În caz că ai ratat:
- Colombiana #1 – ”Dar nu e periculos?”
- Colombiana #2 – Țara pentru care a fost construit GS-ul
- Colombiana #3 – Și Dumnezeu a zis: ”Să fie frumos!”
- Colombiana #4 – O zi la fermă
- Colombiana #5 – Cristian a ajuns în nori
- Colombiana #6 – Curbe, multe curbe spre Medellin
- Colombiana #7 – Eu sunt și foarte deștept
- Colombiana #8 – Înapoi la sat
- Colombiana #9 – Coincidențe în Cartagena
