web analytics
Colombiana

Colombiana #1 – ”Dar nu e periculos?”

“Columbia? Nu e periculos?”. Cam asta a fost reacția tuturor celor cu care am discutat despre plecarea mea în ceea ce, admit, e una dintre țările din America de Sud cu o reputație dubioasă. Însă sunt convins că lucrurile nu mai stau așa în 2021 și că imaginea noastră e amplificată teribil de vizionarea recentă a serialului Narcos de pe Netflix. Sau a documentarelor vechi ale Nat Geo. Voi reveni asupra subiectului imediat.

Am ajuns în Columbia după un drum lung de tot. Avion București – Istanbul, apoi vreo 12 ore escală în gigantul aeroport nou din Istanbul. Și când zic gigant nu exagerez. E colosal, uriaș. Știu că vorbeam acum vreun an cu un pilot despre aeroportul ăsta și îmi spunea că e un coșmar pentru ei pentru că, fiind atât de vast, distanțele de taxi de la poartă la pistă sunt foarte mari. Se consumă cantități colosale de combustibil doar în perioada aia de taxi. Totuși, condițiile din aeroport sunt pe măsură. Spații unde poți dormi, suficiente locuri pentru a mânca, internet gratuit vreo 2 ore, după care poți plăti vreo 28 de lei pentru alte 24 de ore, curat lună totul.

Din Istanbul am zburat tot cu Turkish Airlines spre Bogota. Au un zbor ciudățel, ruta completă e Istanbul – Bogota – Panama City. În cazul meu, doar până la Bogota, zborul a fost undeva la 13,5 ore. Norocul? Nu a fost plin și am avut șansa să fiu singur pe rând, așa că am dormit vreo 8 ore și ceva, suficient de întins cât să mă trezesc cu minime dureri de oase și de mușchi. Deși avionul e o minune a tehnologiei, se zboară cu Boeing Dreamliner în varianta 787-9, serviciile la bordul Turkish Airlines pe timp de pandemie sunt curios de proaste. Înțeleg și respect măsurile, însă pentru mai bine de 13 ore de zbor turcii îți oferă două mese mai basic decât ar oferi Ryanair, dacă Ryanair ar oferi vreodată ceva. Un sandviș, un mic chec, o sticlă mică cu apă, o cutie mică cu suc și atât. De două ori în 13 ore jumătate. Și peste asta aș putea trece, deși istoria Turkish la capitolul ăsta indică altceva, erau cei mai buni la servicii on-board pentru clasa economy. Problema majoră e că la toate zborurile mele lung curier, cu Lufthansa majoritatea, dar și cu KLM, Swiss, Aeroflot și Air France, oricând în timpul zborului aveai acces la un mic snack bar. Pentru că, din nou, 13 ore jumătate. Ei bine, Turkish a sacrificat și asta. Ai, ce e drept, apă. Și atât. Când am fost ultima oară la New York, cu KLM și tot cu un 787-9, snack bar-ul ăsta a fost salvator. Sucuri, ape, snaks, ciocolată și alte mărunțișuri pentru un zbor mult mai scurt. Sigur, nu era pandemie.

Bogota. Auzisem că nu e între cele mai frumoase orașe din Columbia. Ce să zic. Dacă Bogota nu e între cele mai frumoase, înseamnă că restul sunt minunate. Pentru că, atât de puțin cât am apucat să mă plimb, capitala arată superb. Sigur, înțeleg că stau în cea mai bună zonă a ei, undeva în nord, dar am făcut kilometri buni în toate părțile și sunt impresionat. Dincolo de faptul că se văd dealurile înalte cu păduri cam în orice parte ai privi, infrastructura face Bucureștiul de rușine. Se circulă decent, au piste de biciclete de zeci de kilometri, estetic n-am ce să îi reproșez.

Revenind la motivul pentru care sunt aici. BMW Motorrad România, al cărui mândru brand ambasador mă găsesc, mi-a făcut din nou viața ușoară. Ionuț, despre care cei care citiți textele cu plecările mele știți deja că rezolvă tot, a rezolvat cu cei de la BMW Motorrad Columbia ca eu să fac tura asta cu un R 1250 GS. Și nu doar atât. Să am parte și de o întâlnire de lucru cu Miguel, un tour-guide în Columbia și instructor autorizat BMW Motorrad. Și întâlnirea asta a fost fabuloasă. Pentru că Miguel mi-a rafinat planurile. I-am arătat pe unde vreau să merg, ce locuri vreau să ating, iar el mi-a făcut traseul astfel încât să nu merg pe drumurile principale, pe unde e trafic și nu e nimic de văzut. Mi-a desenat rute pe care le știe, pe care le folosește când merge în tururi cu clienții, ca să văd Columbia reală. Și asta e foarte important, extrem de important. O să vedeți în zilele următoare.

Ca să mă întorc la fraza de la început. Sigur că am vorbit cu Miguel și despre aspectul siguranței, discuția a fost una lungă, așa că am să pun lucrurile pe scurt. Columbia e sigură în măsura în care e sigură orice țară din lumea asta. Ce știm noi de prin Narcos s-a întâmplat acum mai bine de 30 de ani, să nu uităm. Și, ca să citez din Miguel ”sunt mulți care evită Columbia, deși știu că avem o țară frumoasă, pentru că le e frică de ce au citit despre Pablo Escobar. Doar că Pablo Escobar e mort de vreo 30 de ani, lucrurile s-au schimbat complet în perioada asta”. Și pot să înțeleg. Că așa le e frică oamenilor și de poliția de prin Rusia, poveștile din trecut erau horror. Sau prin Ucraina, unde e plin de racheți și mafioți care abia așteaptă să te spintece. Dacă vedeți pașaportul meu cu vize de Ucraina m-ați putea bănui că sunt traficant de țigări, am zeci de intrări/ieșiri doar pe ultimul pașaport. Am fost acolo cu motocicleta, cu mașina, cu trenul și cu autocarul și niciodată n-am avut probleme.

Sigur, ca în orice alt loc din lume, există și pericole. Că peste tot ești ars dacă ești neglijent, peste tot există hoți de buzunare, peste tot trebuie să ai grijă dacă te mănâncă să te plimbi pe întuneric prin cartierele mărginașe. Dar, zice Miguel, în toată experiența lui de tour guide n-a avut evenimente neplăcute cu sutele de turiști pe care i-a plimbat.

Columbia e plină de poliție și de armată. Și, zice Miguel, ăsta e un lucru bun, deși poate părea intimidant. Spune că am un avantaj pentru că sunt turist, iar șansele să fiu iertat în cazul în care fac prostii minore prin trafic sunt mai mari. Altfel, spune el, poliția mă va opri pentru a admira motocicleta, pentru a mă întreba dacă sunt în regulă, dacă am probleme, lucruri de tipul ăsta. Nu există să ceară bani, să se ia de mine fără motiv, să mă sancționeze fără motive. Abia aștept să văd dacă e așa.

Ah, apropo de siguranță. Spune Miguel că în mediul rural pot să îmi las motocicleta pornită, cu actele și cheile pe ea, că nu se atinge nimeni de nimic. Mi-a zis asta în contextul în care eu nu voi avea cutii de bagaje care se încuie, ci o geantă textilă pe care n-am să o iau după mine de fiecare dată când mă opresc să fac o poză, să mănânc sau să pun benzină. În mediul urban, probabil ca în orice alt oraș din lume, lucrul ăsta nu mai e valabil. Că și în București mă trezesc fără cască dacă o las pe motor când mă duc să îmi iau cafea de hipster de la M60. Sau 80.

Ei bine, cum îmi spunea el asta în timp ce mâncam un burger columbian și beam o băutură bună despre care nu știu nimic, Miguel constată că și-a pierdut banii. Că i-au căzut din buzunar când a ajuns la mine la hotel, bănuiește el. Vreo 50 de dolari, echivalentul în pesoși columbieni. Asta e, le-a pus cruce. Am stat vreo două ore la masă și la povești și, când m-a adus la hotel, ce să vezi? Banii lui Miguel stăteau cuminți, ușor împrăștiați de vânt, pe trotuarul din fața hotelului. În două ore trebuie să fi trecut pe acolo 50 de oameni măcar. Eu dacă treceam și îi vedeam îi aspiram mai ceva ca un Rowenta cu putere mare. Se pare că nu i-a păsat nimănui de banii lui Miguel. Al doilea episod, a doua zi. Ajung la hotel cu motocicleta, o las în fața ușii de intrare în parcarea subterană și mă duc la recepție să îi rog pe oameni să îmi deschidă. Vin, îmi deschid, las motorul și mă duc în cameră. După vreo jumătate de oră, cum stăteam eu în pat și priveam la trasee pe google maps, panică! Când am oprit pe stradă, așteptând să se deschidă ușa parcării, mi-am scos casca și mănușile și le-am lăsat pe un soi de gard mai lat, de beton. Fix pe marginea străzii. Și nu le-am mai luat de acolo, am parcat și am venit deja în camera. Jumătate de oră a trecut, e mai mult decât clar că au dispărut, nu? Ei bine, nu. Unde le-am lăsat, acolo le-am găsit. Sigur, repet, stau într-un soi de Cotroceni din Bogota, dar chiar și așa.

Acum, ca să revenim și la lucrurile serioase, sigur că există pericole în Columbia pe care în alte părți nu le întâlnești. Sunt, în continuare, principalul producător și exportator de cocaină din lume. Și dacă dai nas în nas, prin zonele izolate, cu un șir de măgari care transportă produse însoțiți de băieți cu pistoale probabil că nu apuci să povestești acasă cum a fost. La fel, dacă ești american naiv care crede că poate face ce vrea prin Coreea de Nord fără consecințe, e posibil să ai surprize. Important e să te adaptezi cât de mulți poți regulilor, scrise și nescrise, din locurile în care mergi. Că nu te obligă nimeni să mergi acolo, nu ei trebuie să se adapteze după tine. Așa că, sper eu, problemele nu o să apară.

Motocicleta. Ionuț a făcut minuni, după cum spuneam, și am ridicat un R 1250 GS frumușel pe care oamenii mi-au montat și un cauciuc spate nou-nouț. BMW Motorrad Columbia e reprezentat de compania Autogermana Columbia, au vreo 12 dealeri doar de moto în țară. În comparație, România are 4. Bavaria și Moto Hub în București, Apan în Iași și Group West în Oradea. La Autogermana am aflat și regulile pe care trebuie să le respect în trafic. Două, mai precis, la care nu mă așteptam. În primul rând, viziera mea fumurie de la cască trebuie să dispară. Miguel, ghidul, îmi zicea cu o seară înainte că nu e legală, dar că n-aș păți mare lucru pentru că sunt turist. Oamenii de la BMW mi-au recomandat să o înlocuiesc cu cea transparentă, că am mult de mers și multă poliție de întâlnit. Bun. Al doilea lucru ciudat e că trebuie să am scris, pe spatele căștii, numărul de înmatriculare al motocicletei. Din nou, Miguel mi-a zis că așa e legea, dar că eu, turist fiind, aș beneficia de clemență din partea polițiștilor. Oamenii de la BMW mi-au zis că ar fi mai safe să respect legea. Evident. Așa că mi-au tras o colantare pe cască. Am mai stat la discuții cu oamenii de acolo, am interacționat și cu departamentul lor de marketing care vrea să preia din materialele foto/video pe care le produc pentru conturile BMW Motorrad Columbia de social media, a fost totul perfect. Deși ei îmi fac mie o favoare, au un bun simț impresionant, erau momente în care aveam impresia că eu îi ajut pe ei.

Gata cu vorba lungă. N-am ce spune mai mult deocamdată, că n-am părăsit Bogota în astea două zile. Dar de mâine dimineață (sunt cu 7 ore în urma României, deci după-masă la voi) pornesc. Mă duc în zona cafelei, prin munți, Miguel zice că o să plâng în cască de frumos ce o să fie. Nu știu dacă o să plâng, dar dacă o să se întâmple sper măcar să plouă afară, să nu se observe. Revin cu povești și poze mai frumoase.

Proiect susținut de BMW Motorrad România.

19 comentarii

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.