web analytics
Cele două lacuri

”Cele două lacuri”, lucruri nespuse

Am spus lucruri… nespuse despre ”Est, spre Siberia” (găsiți aici în caz că ați ratat), acum haideți să facem la fel cu ”Cele două lacuri”. Asta s-a întâmplat în vara lui 2018, atunci când am plecat spre Mongolia cu ideea de a atinge două uriașe lacuri. Lacul Baikal, cea mai mare rezervă de apă dulce a Pământului, și Lacul Khovsgol, lacul cu cel mai mare volum de apă dulce din Mongolia. În 2018 am schimbat și motocicleta. F 800 GS (Gotze) îi lăsa locul noului F 850 GS (Reus), versiunea nouă de mid-adventure oferită de BMW Motorrad. A fost, așadar, primul F 850 GS care a călcat vreodată câmpiile nesfâșite ale Mongoliei.

Începem cu Baikalul, ultimul loc în care am avut parte de relaxare adevărată înainte de a intra în Mongolia. Am ajuns în Russia imediat (cred că a doua zi) după finala Cupei Mondiale din 2018, iar semnele evenimentului fotbalistic erau prezente și la câteva mii de kilometri de cel mai estic punct în care s-au jucat partide.

Am nevoie de poze și de filmulețe pentru că pe măsură ce trec anii îmi amintesc tot mai puține lucruri despre locurile în care am umblat. Însă sunt și momente pe care nu am cum să le uit. Precum cel în care am intrat în Mongolia și am dat nas în nas cu o atmosferă cu care nu mă mai întâlnisem niciodată, nici chiar în pustiul Siberiei. Mongolia e atât de pustie și atât de sălbatică încât poți merge pe absolut oriunde. Noțiunea de proprietate privată în afara orașelor e aproape inexistentă. Și asta e bine, dar e și rău pentru orientare. Serviciile Google Maps nu funcționează și orientarea e destul de dificilă, mai ales pentru că nu există drumuri. E mișto, chiar dacă un pic descurajant, să știi că ai 4-5-600 de kilometri până la locul în care vrei să ajungi, iar singurul indiciu concret e că trebuie să mergi spre vest. În față ai, precum în poza de mai sus, o întindere uriașă pe care mai vezi, rar, câte o iurtă, iar drumurile sunt de fapt niște poteci bătătorite. Preț de sute de kilometri.

Ăsta e un alt lucru curios. În mijlocul unui nimănui imens, departe de orice fel de așezare omenească, găseam turme de vaci. Domestice sau nu, habar nu am. Nu exista țipenie de om în jur, nu erau case, blocuri, iurte, nimic, însă dacă ar fi fost să pun pariu, aș fi pus că vacile astea erau domesticite. Nu știu cum funcționează păstoritul prin Mongolia, însă e posibil ca oamenii să își lase animalele libere și să le mai controleze, la câteva zile, călătorind ore bune pe câmpii în căutarea lor.

În sud-vestul lacului Khovsgol s-a dezvoltat un soi de zonă turistică. Pentru că a început să fie din ce în ce mai cunoscută frumusețea locului, cei din zonă au amenajat campinguri pentru turiști, turiști care sunt de cele mai multe ori chinezi sau ruși. Și sigur, e frumos. Au pus iurte, ești pe malul lacului, în spate ai pădurea prin care e și un infernal drum de acces. Însă doritorii de autentic nu prea au ce căuta acolo, se simte că e totul aranjat, comercial. Am aflat ulterior că pe malul celălalt, în sud-est, lucrurile sunt mult mai sălbatice. Drumul de acces e mult mai greu, însă acolo dai de nomazi, acolo sunt iurte reale, folosite de aceștia, acolo poți sta unde vrei, poți campa unde vrei.

Au trecut aproape doi ani de atunci și sunt convins că zona s-a dezvoltat turistic și mai mult. Însă chiar și așa, elementul ”natural” e mai prezent decât în orice altă parte a lumii în care am fost, la bătaie cu Siberia izolată, pe Drumul Oaselor. Știu că e interzis, teoretic, însă practic sunt destul de mulți care închiriază bărci de la localnici și pleacă pe lacul Khovsgol, în sus, în ture de 2-3 zile.

Când dădeam de așezări omenești prin Mongolia cam așa arătau ele. Case destul de grupate pe o suprafață restrânsă, un magazin sau două, și cam atât. Și cu toate că mi-ar fi plăcut să stau mai mult prin ele, am avut o problemă mare legată de lipsa mâncării. De fapt, cred că ăsta a fost motivul general pentru care n-am petrecut mai mult timp în Mongolia. Erau zile în care sufeream de foame pentru că nu aveam ce să mănânc. În magazine oferta e incredibil de restrânsă. Satele astea nu primesc fructe, legume, carnea aproape că nu există și oricum ar fi necesitat gătire, iar carne procesată – salamuri, cârnați – sunt în cel mai fericit caz într-un singur sortiment și nu sunt deloc plăcute la gust. La capitolul conserve e la fel de mare tristețea, sunt puține sortimente, rusești sau chinezești. Din câte am văzut, dieta localnicilor nu e foarte variată și constă, în cea mai mare parte, în ceea ce pot obține de la animale. De la oi, vaci și de la cai.

Dacă în 2017 reușeam să ajung până la Magadan și să mă întorc fără nicio căzătură cu motocicleta, în Mongolia nu m-am putut lăuda cu același lucru. Am povestit atunci, pe blog, cum am căzut și mai ales în ce pustiu mi-am găsit să dau motocicleta pe jos, însă ce n-am povestit a fost momentul de după. După ce s-a epuizat adrenalina, după ce am făcut o pauză de hidratare și de numărare a oaselor din corp, abia atunci mi-am dat seama că indiferent de discuțiile forumiștilor și facebookerilor, reperele în lumea moto-adventure sunt date de astfel de întâmplări. Și nu vorbesc aici doar despre faptul că am dat un 850 GS încărcat cu cracii în sus și nu a pățit nimic, vorbesc și despre faptul că am străbătut două locuri îndepărtate și pustii, Siberia și Mongolia, iar dintre motocicliștii întâlniți în turele astea 80% erau pe BMW-uri. 15% pe KTM-uri și restul… pe ce mai oferă piața. Acum, nu știu câți cred în coincidențe, însă mă gândesc că și asta spune ceva despre încrederea în brand, consolidată cu experiențe reale de succes, iar faptul că nemții sunt lideri în zona adv-touring nu e doar pentru că au dealeri performanți și marketing de top. De fiecare dată când văd comentarii acide pe Facebook, pe grupuri, zâmbesc.

Apropo de 850 GS, cam așa arăta configurația în care mergeam eu. Sigur, n-am mers la rally și nici nu m-am dat pe o roată prin Mongolia, însă de fiecare dată când sunt întrebat despre ”abilitățile” unui 850 spun același lucru: în Mongolia am mers câteva mii bune de kilometri pe cele mai dificile drumuri pe care am mers în viața mea. Și motocicleta, încărcată precum se vede, n-a avut nicio problemă. Dar niciuna, după spălare arăta de parcă atunci ar fi fost livrată. Și, legat de drumurile proaste, mi-am dat seama ulterior că eram atât de concentrat, atât de preocupat să trec peste porțiunile dificile care se întindeau uneori și pe parcursul a 100 de kilometri încât nu am poze cu ele. Adică am poze cu poteci de prin Mongolia, cu asfaltul puțin din Mongolia, dar cu nenorocirile prin care treceam cu greu nu am.

Și pentru că tot vorbim despre puținul asfalt al Mongoliei… În sudul țării am mers 450 de kilometri pe cel mai drept drum pe care am mers vreodată, între Altai și Khovd. Unul dintre cele 3353 de Altai-uri din Mongolia și unul dintre cele 231 de Khovd-uri. Nu sunt nebun să neglijez faptul că drumurile au rol practic în primul rând, însă… așa drept? Cred că și cu mașina e horror. Cu motocicleta a fost îngrozitor, am învățat pe de rost un album întreg BUG Mafia, puteam să îl scriu pe portativ când am ajuns la destinație.

Poza asta nu e pusă în premieră, a mai fost și pe Instagram, a fost și atunci pe blog. Însă am pus-o pentru că am primit multe întrebări cu privire la locul în care a fost făcută și n-am răspuns niciodată precis. Încep prin a spune că zona în care a fost făcută e, fără îndoială, una dintre cele mai mișto zone pentru mers cu motocicleta în care am ajuns eu. Drumul merge pe lângă Râul Katun, undeva în Altai, iar locul din care am făcut poza se numește Peschanaya Stena, ceea ce ar însemna ”Peretele de nisip”. Îl găsiți pe Google Maps aici, e una dintre zonele în care sigur, dar sigur mă voi întoarce. De altfel, aproape fiecare kilometru de drum de la ieșirea vestică din Mongolia și până pe la Barnaul în Rusia e frumos de te caci pe tine.

Ultima poză e pusă aici tot ca să răspundă întrebărilor dese. De data asta e legată de siguranță. În imagine aveți un Garmin inReach Explorer +. E un device le care l-am folosit pe post de tracker GPS, cu care am trimis mesaje tip SMS prin satelit atunci când am avut nevoie și cu care m-am mai orientat în desele momente în care telefonul era degeaba, prin Mongolia. Are și buton de panică, în caz că dai de naiba și simți că pleci spre nea Gicu Dobrin îl poți apăsa și vine cineva să te salveze cam din orice loc al lumii.

Un comentariu

Leave a Reply to c.daniel X

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.