Cele două lacuri #9 – Când GPS-ul greșește și ajungi în cel mai dificil Paradis

Bătăi în ușă de parcă ne atacă hunii! Deschid ochii, panicat. E dimineață, abia răsare soarele. Ștefan, din capătul celălalt al iurtei, sare și el speriat. Ce dracu se întâmplă? Cineva urlă în mongolă și bate în ușă. Mi-e lene să mă ridic, se ridică Ștefan. Deschide ușa și… un băiat, rupt de beat, face semne disperate către est. Se pare că răsare soarele și e mișto, să ieșim să pozăm. Mie îmi pasă deloc, însă Ștefan își ia aparatul și se duce.

Mă trezesc din nou la ora 7 jumate, din nou cu bătăi sălbatice în ușa de lemn. Același băiat beat, de data asta fără motiv. Bun, oricum e momentul să mă trezesc. Îmi strâng bagajele și facem câteva poze cu motocicletele lângă iurtă. Eu dau o tură prin jurul lacului, apoi cobor pe drumul sugerat de aplicația descărcată cu o seară înainte. E cam ciudat, aplicația asta îți arată pe unde să o iei, însă nu poți vedea detalii, nu vezi decât localitățile mari prin care treci. Nu prea se pupă cu harta fizică, dar n-are ce să fie rău, îmi zic.

Eroare colosală! 404! Ecran albastru. Mă întorc în Murun, alimentez, apoi… durumul mă duce către un munte. Am în față un labirint de poteci, urme ale mașinilor prin iarbă, și atât! Niciun semn de circulație, niciun stâlp de electricitate, nimic. Opresc să dau jos niște aer din cauciucuri, trec motocicleta din nou pe Enduro și dă-i! Până la urmă, estimez vreo 180 de kilometri până în următorul oraș, cât de greu poate să fie?

Nu e greu, e horror! E o combinație între drum de pământ, drum cu nisip, gropi mici și dese și pietre ascuțite. Viteza maximă e 30 de km/h și nu mă pot relaxa o clipă pentru că drumul nu e drept, e un permanent șir de viraje, de curbe, de serpentine. Pe măsură ce mă îndepărtez în munți dispare orice urmă de civilizație. Mai trec pe lângă nomazi care își pasc turmele, dar cam atât. Și trec orele, trec. Dimineață n-am mâncat nimic, la mine am doar un Snickers și o sticlă mare de apă.

Am mai avut drumuri grele cu motocicleta la viața mea. Iar ăsta e acolo sus, în top. E greu de descris efortul pe care l-am depus să înaintez, să nu cad. Cert e că după vreo 8 ore de mers am reușit să fac cei 180 de kilometri. Iar pauze am luat, însumat, cel mult 30-40 de minute. În rest, mers, chin. Doar că acest chin a fost compensat din plin de ceea ce am văzut. Mongolia e atât de depopulată încât sunt zone uriașe în care nu e nici urmă de om. Pe traseul ales de aplicația mea, unul care a străbătut cel puțin 3 pasuri montane, am trecut de la 25 de grade la 10 grade, de la soare la ploaie, de la iarbă la nisip și pietriș. Și singurele interacțiuni cu oamenii au fost atunci când treceam pe lângă o turmă de oi și capre, turmă ghidată de câte un mongol pe cal.

Pustiu și greu a fost și în Siberia, anul trecut. După ce am intrat pe Drumul Oaselor, porțiunea Churapcha a fost infernală. La fel, drumul de la Kyubeme la Ust Nera a fost complet pustiu și incredibil de frumos. De azi, mai adaug un drum pe lista celor extrem de grele și incredibil de frumoase. Drumul de la Murun spre Ikh-Uul pe lângă Sangiin Dalai Lake. Abia la benzinăria din Ikh-Uul, pe ploaie și tremurând după efortul major pe care l-am depus, abia acolo am văzut că aplicația mea a ales cel mai greu drum cu putință. Adică pe hărțile normale nici nu e trecut, sunt alte drumuri ocolitoare care, deși nu au asfalt, măcar au o suprafață abordabilă și mai dreaptă.

Culmea, nu regret deloc deși mă doare fiecare părticică din corp. Mă doare degetul mic de la mâna dreaptă pentru că o mică imperfecțiune în cusătura mănușii m-a frecat. Mă dor gambele de la cât am stat în picioare pe motocicletă. Mă doare spatele, evident. Mă doare antebrațul mâinii drepte de la accelerația cu care m-am jucat în permanență, mă dor umerii, mă doare gâtul, mă ia și durerea de cap. Sunt rupt complet, dar nu îmi pare deloc rău. În partea aia a Mongoliei în care nu calcă, din căte am văzut eu, picior de turist, lucrurile sunt altfel. În 180 de kilometri am văzut câteva iurte ale nomazilor, oameni care trăiesc ca acum câteva sute de ani. Sau mai bine. Sunt călare pe cai și, toată ziua, mână de colo-colo cele câteva zeci sau, în cazurile fericite, sute de animale. Peste tot e iarbă, au câteva pârâuri, nu e nici urmă de semnal la telefon și nici de curent electric. Cei mai privilegiați, adică cei care sunt mai aproape de un orășel, au câte o mobră chinezească micuță cu care își mai fac treaba. Nu există agricultură, altitudinea mare și vremea împiedică asta, așa că trăiesc exclusiv din animale și din ceea ce obțin schimbând laptele și carnea.

Din Ikh-Uul am șosea abia turnată, văd! Sunt fericit s-o văd, chiar dacă plouă. Teoretic mai am de mers vreo 140 de kilometri, practic sunt rupt și mai și plouă. Așa că iau șoseaua la 100 km/h pe pilot automat, să mă relaxez. Mă rog, minus câțiva kilometri unde e încă în lucru, prilej cu care îmi mai nenorocesc corpul pe o porțiune cu nisip. Urăsc mersul pe nisip, pot să merg pe orice suprafață, dar nu pe nisip. Știu ce zice teoria, știu că ăia la Dakar merg cu 150 la oră prin nisip, știu că sfaturile profesioniștilor spun că pe nisip se merge tare, ca să nu se blocheze roțile. Însă toate astea nu se aplică aici. Cei de la Dakar n-au motociclete de 280 de kile cu tot cu bagaje și n-au echipament de 20 de kile pe ei, iar drumul lor e constant prin nisip. Trasul de gaz nu merge atunci când după 30 de metri de nisip ai 100 de metri de iarbă umedă, apoi alți 300 de metri de nisip cu pietre ascuțite, după care o trecere de râu, apoi niște pământ din care mai răsare câte un dreptunghi de iarbă udă, apoi iar nisip cu denivelări. Sigur, în teorie trebuie să tragi de gaz și să mergi tare. Doar că teoria nu se aplică aici.

Asfaltul se termină după vreo 25 de minute de mers. Sunt în Tosontsengel, un cătun, și opresc să îmi mai iau niște apă. Plouă și nu ma am energie deloc. Mă urc iar pe motocicletă, fac o stângă, o dreaptă, și văd trei băieți care fac cu mâna. Par europeni. Opresc și oamenii vin să salute. Sunt nemți, motocicliști și ei, au intrat în Mongolia pe unde vreau eu să ies, adică prin vest. Îmi spun că e un fel de hotel aici și c-aș face bine dacă n-aș mai merge azi, căci plouă și mă așteaptă un drum foarte greu. Așa că îi las și mă duc și eu la hotel. Mă rog, mult spus hotel. E o clădire cu un etaj, cu vreo zece camere, și pare abandonată. Totul e în paragină. Camera costă 25.000 de tugrik, vreo 9 euro, și are doar un pat. Baia e la comun, pe hol. Dușurile la fel. Parchez motocicleta în spatele clădirii lângă mobrele nemților. Unul merge pe un BMW R1200 GS, unul pe un BMW F650 GS Dakar și unul pe o Africa Twin veche, de vreo 15 ani. Îmi pun bagajele în cameră și când cobor la masă, alți motocicliști. O doamnă și un domn, pe la 50 de ani, cu un BMW R1200 GS Adventure cu numere de Italia. Conversăm un pic, ne plângem de cât de grele sunt drumurile, apoi eu mă duc în cameră. Planul e să stau întins un pic până se întorc nemții din oraș și să cobor la o bere. Și am stat un pic întins… 10 ore.