Acum vreo lună și ceva eram cu Predoi la o cârciumă la mine-n cartier și mâncam. Pe vremea aia plănuiam să facem BAM-ul, un drum al naibii de greu prin Siberia, însă constatam că suntem departe de a avea timp și bani pentru asta. Așa că apăruseră variante și, în primă fază, Mongolia n-a părut atractivă. Pentru Predoi, deloc. Pentru mine a fost, deși nu mă așteptam să fie așa cum am descoperit-o.
Am luat un mic-dejun ca la bunica în Ulan-Ude. O blondă mică mi-a făcut două ouă ochiuri cu bacon și cârnați, niște roșii, un griș cu lapte, un desert și un ceai fierbinte. La fix cât să ies cu putere din orașul care, chiar și duminică dimineață, scoate fum din V8-urile rablagite care populează partea asta a Siberiei. Spre vamă, vreo 250 de kilometri de drum formidabil. Cât de mare e Rusia asta, așa de frumoasă. De la Ulan-Ude se coboară printr-un peisaj magnific, cu drum șerpuit între munți pitici, chelioși sau cu conifere. Și, cu excepția unor porțiuni unde e drumul în lucru, șoseaua e perfectă. I-am dat, carevasăzică, de ieșea fum din roție lui Reus. Iată de ce aveam nevoie de motocicletă nouă, pilotul automat e zeu, îmi salvează mușchii antebrațului drept. Și e util pentru că nu mai sunt nevoit să opresc atât de des pentru odihnă, la Gotze trebuia să țin mâna în accelerație mereu și mă distrugea. Trec ca nebunul prin ce a mai rămas din Rusia, cu ochii stânga-dreapta, și mă înființez la vamă.
Începe haosul. E 12:03!
Intru în vamă și sunt trimis la etajul 2 (adică 1) pentru custom control. Acolo, vreo 20 de mongoli și un singur ghișeu deschis. Mă afișez și eu, dar nu văd cum e coada. Mă sucesc, mă plimb, nimic. Îmi dau seama imediat că e nasoală. Doamna de la ghișeu, o rusoaică blondă cu ochii albaștri, pe la 45 de ani, durdulie și tunsă cu breton, tocmai a terminat actele cuiva. Din secunda în care pașaportul vizat a părăsit mâna doamnei, restul mongolilor s-au aruncat efectiv peste ghișeu. Serios, fără glumă, nu există coadă! E pe șmecherie, pe talent! Se dau coate, se îmbrâncește vecinul, orice doar să îți vezi pașaportul în mâna rusoaicei. Eu, cuminte. Aștept, zic. Cât poate să dureze? Oricum nu mă văd îmbulzindu-mă între ăștia.
Ei bine…
Durează. După o oră jumătate mai am 7 inși în față. Sunt nervos, dar nu am ce face. E chiar bătaie, nu te poți băga, se comportă ca niște nebuni când se eliberează doamna. După aproape două ore, cu patru mongoli rămași în fața mea, doamna mă vede. Face o față surprinsă, îi dă pe restul la o parte și îmi ia actele. Zâmbește, zâmbesc, și se apucă de formalități. 20 de minute. Ies de acolo, intru la control bagaje. Scoate ce ai în genți, ai droguri, ai medicamente? Nu? Pa! Mai am un pas la ruși, o altă doamnă care petrece 15 minute cu pașaportul meu, cred că bănuia că e fals, că s-a uitat pe absolut fiecare foaie, din fiecare unghi. Și ajung pe partea Mongoliei…
Oameni buni, n-ați văzut în viața voastră așa ceva. Ofițerii vamali, superbi! Politicoși, salută cu mâna la frunte, dar n-au cu cine. E, efectiv, junglă! Nu există nicio regulă, oamenii aleargă de la un ghișeu la altul. La propriu, chiar se aleargă. Femei cu papornițe, tați cu copiii în spate, bătrâni, șoferi de tir, toată lumea aleargă pentru obținerea celor trei ștampile de pe foaia de intrare. Prima durează 20 de minute la mine pentru că doamna nu vorbește nicio limbă și nu vede anul fabricației. Eu nu știu că asta vrea, ea nu știe ce să-mi ceară. A văzut ”2018” pe talon, dar a zis că n-are cum să fie ăla. Apoi în clădire, la coadă. Alte 25 de minute în care încep și eu să dau coate, să urlu la ei, să îi trag înapoi în spate. Nu se respectă cozile, se bagă în fața ta fără nicio jenă, ba chiar își fac loc cu mâinile dacă nu le dai voie. Termin și aici, plătesc o taxă de dezinfectare a mașinii, apoi la ultimele ștampile. O fată drăguță care umblă prin vamă cu ștampila în mână mă vede dezorientat și vine să mă salveze. Bam! Ies? Ieși! De unde? După prima barieră, stop! Taxă de drum, vreo 200 de ruble. Plătesc, dar când să ies, alt bam! Asigurare, că RCA-ul românesc n-are o treabă aici. 400 de ruble și sunt gata de drum.
Mongolia! Băi, oameni! Am văzut poze, am văzut clipuri video, dar nu se compară. N-am trăit niciodată sentimentul ăsta, parcă sunt pe lună. Doar că o lună verde, cu câmpii nesfârșite. De fapt, sfârșite. Sfârșite de munții între care e scobit drumul. E incredibil de frumos, am de făcut vreo 330 de kilometri de așa ceva pe un asfalt care pare superb. Merg tare pentru că se poate și mă uit stânga-dreapta. N-am, aici chiar nu am cum să descriu ce văd. Avea dreptate Mihai Barbu cu Mongolia lui, doar că el știe să facă poze, a putut transmite frumusețea. Eu nu știu, fac niște poze de toată jena și nici la cuvinte nu mă pricep acum.
Sunt sute de kilometri de asfalt bun care taie pajiști verde-crud pe care sunt cai sălbatici care aleargă în paralel cu motocicleta. Dealuri verzi la orizont, cer albastru deschis, aer curat, câte un sat de iurte din când în cand. Colosal! Noroc că nu pot visa prea tare, mă ține traficul în viață. Oamenii ăștia conduc îngrozitor, nu credeam că pot vedea ceva mai rău ca-n Maroc, dar uite că se poate. Nu știu să conducă, nu știu dacă fac școală, cert e că nu există semnalizare, lumini de drum, nu există viteză minimă sau maximă, depășirile se fac oriunde. Și, pentru că aproape toți au mașini din Japonia cu volan pe dreapta, atunci când depășesc trebuie să iasă aproape complet pe contrasens ca să vadă ceva. Am intrat pe pământul de lângă șosea de două ori evitând dobitoci de tipul ăsta. Faza e că nu știu ce mașini au, dar par toate leșinate, fără putere. Nu se bagă-n depășiri ca noi, în blană. Ei depășesc cu 5 km/h mai mult decât mașina depășită. Și nu se panichează dacă vine cineva de pe contrasens, dau flash-uri și atât!
În mod normal, mă enervam. Dar îmi place prea mult ce e în jur, îmi place că pot merge între două dealuri preț de 20 de kilometri cu viteză maximă, e superbă Mongolia până acum. Mâine sper să ajung la lac. Lacul care e, de fapt, motivul pentru care am venit în Mongolia. Sunt vreo 500 de kilometri, dacă e asfalt îi fac. Dacă nu e, nu. Vedem.
Frumoasă-i Mongolia!
Ce frumos este sa calatoresti! Nu m-as fi gandit niciodata la o vacanta in Mongolia…