Cele două lacuri #6 - Nu trebuia să stau până târziu azi-noapte! Daună

Nu trebuia să stau până târziu azi-noapte!
Nu trebuia să stau până târziu azi-noapte!
Nu trebuia să stau până târziu azi-noapte!
Nu trebuia să stau până târziu azi-noapte!
Nu trebuia să stau până târziu azi-noapte!

Aș scrie asta ca-n Harry Potter, cu pana lui Dolores Umbridge, să-mi rămână cicatrice pe mână. Am stat până târziu azi-noapte și am consumat, de ce să vă mint?, circa 2.5 litri de bere tip Baltika, motiv pentru care acum mă simt meh. Vorba prietenului Mihai, mă simt de parcă mi-a fătat un babr în gură peste noapte. Am dormit puțin, dar am dormit bine în patul cât China de la hotelul ăsta marfă și ieftin. Îmi fac curaj de duș și mă mai salvează un pic, așa că mă duc la micul-dejun.

E 8 dimineață, n-am nicio explicație logică pentru care n-am mai dormit, azi nu mă grăbesc deloc. Sunt și primul la micul-dejun. Bufet suedez, ceea ce prin partea asta de Rusia nu prea găsești. De obicei, hotelurile îți dau o foaie la check-in și pe ea bifezi ce vrei să crăpi în tine a doua zi dimineață. V-am mai zis în ”Est, spre Siberia”. Sunt ouă și variațiuni pe tema asta, mezeluri, cașcaval, gemuri, clătite, plăcinte. La bufetul ăsta suedez e varietate fix când sunt eu în proces de post-mortem.

Am puțin, vreo 300 de kilometri azi. Mă opresc la Ulan-Ude, sunt fizdă rău de tot cu cazările, nu știu ce am. Adică n-am chef să dorm pe câmp, nu acum. Și de la Ulan-Ude până la vama cu Mongolia nu găsesc nimic pe booking. Mă urc pe motor și îmi revin instant. Sunt limpede ca apa Dâmboviței înainte să se verse rahatul bucureștenilor în ea. Motocicleta are efectul ăsta de multe ori, îmi schimbă complet starea de spirit. Și drumul e mișto bun, trag de ea, în Dynamic se aude mișto, am dopurile în urechi, ascult muzică în cască, e bine.

Opresc doar pentru benzină. Apropo. Spre deosebire de Gotze, Reus nu acceptă prea ușor benzină proastă. Cel puțin așa cred eu, deși am fost la Bavaria și am resoftat-o înainte de plecare, special ca să accepte benzină proastă. Eu pun de 95, dar am vaga impresie că 95-ul din zona asta e un 92. De la Irkutsk până aici am simțit o scădere de putere de, ochiometric, 20%. Așa că opresc la o ieșire dintr-un sat să pun benzină mai bună. Pun de 98, probabil abia asta e de 95. Bine, eu habar nu am ce înseamnă cifra octanică. În mod concret, cum afectează motorul o benzină cu cifră octanică mai mică și dacă are vreun efect benefic aia de 98. În România nu pun niciodată 98, aici cred că o să îi dau cu 98 de câte ori găsesc, se simte mai bine motocicleta, observ la primele depășiri. Merge blană!

Ah, la benzinărie port conversații. Într-un minivan sau mini SUV sau ce naiba o fi fost, niște ruși intră în benzinărie precum Sebastien Ogier pe macadam, de-a latul. Și în mijloc, ieșit complet pe trapă, un rus cât casa. Coboară din mașină, e mangă! Și, evident, vine spre maimuța din benzinărie. Adică spre cel care nu e în peisaj. Îl cheamă Vova și după ce îmi zice ”I Vova and speak english” nu mai scoate un cuvânt în limba lui Rooney. Stăm de vorbă vreo 5 minute, mai mult el. Îmi explică lucruri, tot arată ceva pe degete, nu pare afectat de faptul că nu pricep nimic. Îi ofer o jumătate de Snickers, refuză. Îmi oferă o jumătate de vodkă, refuz. Ne înțelegem bine! Ai lui, din mașină, râd de el. Și-au dat seama că eu nu pricep nimic și îi tot strigă să vină la mașină, să plece. Mai stă câteva minute, dăm noroc, apoi se duce spre mașină. Și de unde se liniștise cât am stat lângă motocicletă, la mașină intră din nou duhul lui Vadim în el. Iese pe trapă, mașina iese din benzinărie cu scârțâit de roți, iar Vova mă salută din stradă.

Ajung în Ulan-Ude pe la 4, asta după ce mai aveam un pic și inventam pretexte să opresc, să trag de timp pe drum. Hotelul e aproape de centru, orașul nu pare cine știe ce. Mă cazez la etajul 4 (de fapt e 3, dar rușii nu au ”parter”, parterul e etajul 1) și începe să mă deranjeze asta. Zici că fac intenționat recepționerele. Mă văd cu motocicleta, cu o grămadă de bagaje grele, și îmi dau de urcat. Nu stau decât de un duș cu apă rece, apoi ies. În Ulan-Ude e cea mai mare statuie a capului lui Lenin, dacă vă vine să credeți că există un asemenea top. Și e mare, așa e. Vreo 7 metri de căpățână într-o piață chiar mișto, mult peste ceea ce așteptam de la oraș. Mai fac niște pași și trag la o terasă pentru cină.

Terasa, cum altfel, arsură. Adică de bogați. Îmi dau seama după ce mă așez, deși cele două G-uri din parcare ar fi trebuit să fie indiciu. Simandicos, cu ospătari care au comunicație, microfon în dreptul gurii ca Michael Jackson. Unul vine, îți ia comanda și o transmite live la bucătărie. N-apucă să plece, că băutura îți vine la masă, adusă de alt ospătar care era pe fir. Mâncarea e normală, ca-n partea asta de Rusia, doar că mai dichisită. Așa că îmi iau niște șașlâc dichisit cu niște cartofi cu usturoi mai dichisiți, un mojito fără alcool pe care mi-l recomandă domnișoara și o prăjitură pe care mi-o laudă de mă simt că dacă o refuz am făcut degeaba călătoria asta. Bune toate, n-am ce comenta. Și nota pe măsură, vreo 820 de ruble, 1000 cu tot cu șpagă, e record pe anul ăsta pentru mine.

Camera mea de hotel e hazard. Cred că s-a luat curentul într-o parte a orașului din cauza mea. Am scos frigiderul, uscătorul de păr și televizorul din priză ca să am loc pentru ale mele. Încarc tot. Laptop, telefoane, Garmin inReach, Sena, GoPro, dronă, bateria stabilizatorului pentru GoPro, baterii externe. Le vine ăstora factura cât am dat pe cameră. Planul pentru mâine e simplu, nu mă mai pot fofila. Vreau să plec devreme, să îi dau rocket până la graniță pentru că cică se stă. Și vreau să mă opresc la Erdenet, în Mongolia, nu mai cobor la UlaanBator. Mă duc prin nord, spre lac. Doar că sunt vreo 550 de kilometri și o graniță care cere timp mult. Estimez un 11-12 ore de la plecare până la sosire. Abia aștept Mongolia, dar mi-e teamă cum nu mi-a fost vreodată. De drumuri, de lipsa cazărilor. Vedem.