Cele două lacuri #5 – Senzația de putere. Și rusoaice devastator de frumoase

Predoi doarme de parcă a venit din Afghanistan. Eu m-am culcat la 3 dimineața și m-am trezit când a sunat telefonul în cameră. ”Breakfast is ready!”. E 9:30 și suntem cazați într-un boutique hotel fix în buricul târgului din Irkutsk. Băieții ceilalți, Marius, Horia și Mihai, au plecat deja de o zi și noi așteptăm un semn de la compania de transport. Din când în când mai verific telefonul, au un tracker pentru TIR-ul care ne transportă mobrele. Aseară, pe la 11 noaptea, erau la vreo 700 de kilometri.

Coborâm la micul dejun, dar nu prea intră. Am băgat niște vin de Porto aseară și se cam învârte casa. Deh, așteptarea motocicletelor naște monștri. La 12 trebuie să eliberăm camera și m-am săturat de schimbat hoteluri. Mai dau un refresh pe telefon și… power! Motocicletele sunt în Irkutsk cu o zi mai devreme decât trebuia. Taxi până la depozit, sărit peste coadă pentru că nu vorbim rusă și domnișoarelor de la recepție li se face milă de noi. Așteptat 10 minute cât timp ele completează documentele noastre, apoi la motociclete.

Băieții din Turkmenistan (parcă) sunt la datorie! BMW-urile noastre ies din depozit blindate! Ăștia de la PEK, compania de transport, sunt profi rău! Ca și anul trecut, motocicleta mea e învelită în plastic, în bubble wrap, și are cadru de lemn. Atât de rezistent încât un băiat se suie cu picioarele pe el. Predau 500 de ruble băieților, gest, să ne ajute să le scoatem din pachet. (Predoi, poate îți achiți datoria cu prilejul ăsta, că am dat și pentru tine. A, facturezi luni? Bă, acum mă urc în mașină…)

Nimic nu se compară cu motocicleta. Clipa aia în care pleci de pe loc, senzația de putere pe care ți-o dă motorul n-are corespondent în lumea auto. Indiferent de ce M5 puteți conduce, două roți una în fața celeilalte pleacă de pe loc ca avionul de vânătoare. Superb! Ies din Irkutsk precum Mutu din cârciumă, în slalom prin traficul oribil. Iau drumul prin pădure, pe lângă Baikal, în jos. E deja ora 3 și sigur nu ajung la Ulan-Ude. Îi dau și eu cât merge, trag pe dreapta când nu mai pot.

Nu prea-mi dau seama ce se întâmplă. Probabil e senzația drumului deja făcut. Dar anul trecut, când am mers de la Irkutsk la Ulan-Ude pe drumul care ocolește Baikalul, șoseaua era perfectă. Ei bine, era. Acum nu mai e. Se merge groaznic, sunt o grămadă de porțiuni în lucru, iar traficul e nasol. Sunt aici cu o lună mai târziu decât în vara lui 2017, poate de aia, poate e lună de concedii. În ritmul ăsta nu ajung departe. Trag la un Kafe pentru niște mâncare rusească și scot telefonul. Hotel mișto, liniștit, ieftin rău. Ăla e! Rușinos de puțini kilometri azi, mai ales în condițiile în care viza mea se duce văzând cu ochii, dar nu forțez aiurea.

Mă cazez într-o cameră uriașă și ies la motocicletă să-mi iau toate bagajele în cameră pentru reorganizare. Desfac primul set de bagaje și aud un ”do you speak english?”. Mă întorc, o tipă. Tânără. Evident, frumoasă rău de tot. Blondă, ochii verzi, tatuaje pe ambele mâini, de la umeri până la degete. Vorbesc, zic. O cheamă Ana (cred că e cu doi ”n”) și are 23 de ani. E aici cu familia, tocmai s-a măritat sora ei, și stau de 10 zile la complexul ăsta turistic de pe malul Baikalului. Mă întreabă dacă n-o plimb prin parcare și, evident, refuz. N-am cască, îi zic. Da, ar fi fost o idee proastă, zice și ea. Mai facem puțin small talk și mă duc în cameră să-mi las bagajele. Ies să duc motorul din fața hotelului, că parcarea e la 200 de metri, Ana e la terasa restaurantului. Mă vede și mă cheamă, cică să stăm la o bere, să își exerseze engleza. Bun, stăm, cum naiba să nu stăm? Duc cheia motocicletei în cameră, iau 2000 de ruble la mine, și când cobor, Ana rezolvase cazul. La piciorul mesei e o ladă de bere Baltika, pe masă sunt vreo 5 feluri de mâncare în farfuriuțe mici. Cică închide și n-a știut ce să ceară. Bravo!

Apropo de Ana. Nu am cum să explic în cuvinte felul în care arată rusoaicele. Nu știu ce naiba s-a întâmplat în partea asta a lumii, nu mă pricep la genetică (asta dacă are vreo legătură cu genetica), însă sunt inimaginabil de frumoase. Devastator. Și m-am plimbat și eu prin lume, am văzut și alte popoare. Nu se compară, Rusia e un fel de Real Madrid din punctul ăsta de vedere. Asta în condițiile în care România, că tot stăm și noi bine la capitolul frumusețe, e cam… Getafe în comparația asta. Sunt frumoase rău și sunt de treabă, nu-s speriate de bombe, nu-s arogante. Și da, frumusețea e subiectivă and shit, doar că ele sunt frumoase din facere, rar se machiază, nu prea e nevoie, pare-se.

Dezbat problema asta cu Ana, proaspăt absolventă de o facultate la care n-am priceput ce a studiat, ceva cu inginerie nu știu de care, și n-are un răspuns. Evident. Spune doar ”știm și noi că așa e, putem doar să ne bucurăm”. Just. Mai aflu chestii, aflu că tatăl ei e director de bancă regională și că refuză să se atingă de banii familiei, așa că muncește de câțiva ani ca să își cumpere o casă. Și cică e aproape de a da avansul. Mai aflu că urmează să își ia nu știu ce bilet de tren cu care se poate plimba timp de o lună în toată Uniunea Europeană și că abia așteaptă asta. Încerc să îi zic că nu există un astfel de bilet, ea e sigură că există.

Mâine dimineață ar trebui să plec și să intru în Mongolia. Dar n-am s-o fac încă. Culmea, mi-e teamă! Ana se scuză pentru 10 minute, nu știu ce poză de grup are de făcut în familie. Urc în cameră să pun textul ăsta pe blog și cobor, că e păcat de berile alea.