Cele două lacuri #4 – O înțelegere bună cu niște sud-coreeni

Trenul pleacă la fix, ca de fiecare dată. Într-o gară în care lumea așteaptă nu doar cu bagajele normale, ci și cu pungile de plastic în care sunt îndesate de obicei alimentele cu care se compensează lipsa de variante de pe tren. Sigur, ai vagon restaurant, însă e scump. Scump e și în gări, nu vrei să dai echivalentul a 10 lei pe o Cola la un litru. De asta e bună Billa de peste drum de gara Yaroslavsky. Noi cinci avem fiecare câte o pungă plină. Ca amatorii, ne blindăm cu supe la plic, cu noodles, cu diverse obiecte de panificație, batoane de salam uscat și fructe.

În Transs-Siberian la clasa a treia e cam ca într-o pușcărie de minimă securitate. Se formează grupuri, se fac cozi la cele două băi din capăt. Mesele sunt organizate pe compartimente, în văzul tuturor, că doar nu-s uși. Avem program de stingere pe două etape. Pe la 10 seară, ora Moscovei, se sting luminile principale și rămân doar cele de pe compartimente. Asta încă vreo oră, după 11 seara se sting și alea și rămân doar niște lumini de veghe. Unele pe care nu poți nici măcar să citești, dar sunt suficiente cât să poți naviga pe culoar dacă vrei la baie.

Apropo de navigat. Și alegerea locului în vagon e importantă. Prea aproape de provodniță, adică de responsabilul vagonului, înseamnă că vei avea mereu agitația dată de cei care merg fie la samovar, pentru apă fierbinte, fie de cei care merg să își cumpere chestii mici de mâncare. Prea aproape de toaletă, în capătul celălalt, îți asigură trafic și cozi de persoane. Și nu vrei asta.

Trebuie să îți alegi loc undeva spre mijlocul vagonului, nu pe roți, e mai lin drumul. Paturile de jos sunt mai late, deci mai comode, însă ai dezavantajul că ziua trebuie să îl faci pentru a-i găzdui pe cei de sus care, evident, nu își pot petrece tot timpul cocoțați.

Noi am nimerit prost. Din cauza unui schimb de ultim moment al vagonului, bănuiesc eu, locurile rezervate de noi nu au mai fost în același compartiment. Așa că Mihai, Marius și Predoi nimeresc într-un compartiment, eu cu Horia în altul, imediat lângă. Nu e tragedie, dar era frumos să stăm toți în același loc. Iar de schimbat sunt slabe șanse, ar trebui ca ceilalți doi care vin în compartimentul lor să aibă drum la fel ca noi, până la Irkutsk. Pentru că dacă se dau jos mai devreme, vin alții în locul lor, alții cu care ar trebui să negociem iar. Iar dacă se dau jos mai târziu, la fel, la Irkutsk trebuie să îi mutăm la locurile lor originale.

Însă avem noroc. În compartimentul celor trei vine un cuplu tânăr, doi sud-coreeni. Foarte de treabă, amabili. Predoi se bagă în seamă și, în vreo două minute, acceptă să facă schimb de locuri cu mine și cu Horia.

Zilele trec destul de ușor. Avem trei zile și jumătate până la destinație, iar programul în fiecare e similar. Mâncăm la comun, dimineață după ce ne spălăm pe dinți și pe ochi. Apoi băgăm program individual, citit, seriale sau ascultat de muzică. În gările în care stăm 20-30 de minute se iese pentru înghețată sau sucuri, iar de vagonul restaurant ne atingem o dată pe zi. Câteva beri, o porție de mâncare caldă. Timpul trece mai ușor decât ne așteptăm, mai ușor decât a trecut la mine în primele două călătorii cu Trans-Siberianul.

Nici măcar povești interesante cu colegii de vagon nu prea mai am. Asta și pentru că n-am timp să îi observ, ca în anii trecuți. V-am mai zis, motivul pentru care prefer să călătoresc singur în locuri de tipul ăsta e dat de faptul că interacțiunea cu necunoscutul, necunoscuții e mult mai amplă. Acum observ doar trecător un grup de polonezi, enervanți dincolo de normal. Niște tipe înalte care par că sunt trimise la gulag, așa neplăcere le provoacă călătoria, agitația din vagon. Nu lipsesc nici bețivii, ocupă locurile din capătul dinspre toalete, nici doamnele în vârstă care își păstrează paturile și compartimentul curate lacrimă.

Trec trei zile și jumătate de parcă n-au fost. Trecem prin schimbări de fus orar, așa cum știam, și ajungem la +5 ore față de România cu câteva sute de kilometri înainte de Irkutsk. Se apropie coborârea, se apropie plimbarea din jurul Baikalului, abia aștept să vină motocicleta.

Atâtea zile de mers pe tren și privit pe geam peisajele sălbatice ale Siberiei mi-au făcut un chef uriaș de mers cu motorul. Și probabil că în Mongolia, acolo unde o să fiu din nou singur, o să am mai mult chef, mai multă inspirație. Inspirație să scriu despre ceea ce am mai făcut deja nu am.