web analytics
BMW F850GS Cele două lacuri

Cele două lacuri #2 – O mică neînțelegere legată de război

Coadă la vamă. Motocicletele scapă repede, mașina cu număr de București stă la coadă, regulamentar. La români merge repede, ai noștri verifică doar actele mașinii și pașapoartele. Formalitate. La ucraineni e altfel.

Unde mergeți?
În Federația Rusă, zice Marius în română, dar cu accent rusesc, crezându-se interesant.

Vameșul face click și nu îi convine ce aude. Unde în Rusia? Voi vă duceți la război, la Donețk? Ia, scoateți mașina din rând și deschideți portbagajul. Băieții trag pe dreapta și se conformează. Ghinion! În portbagaj, fix peste genți și peste rucsac, e cămașa lui Horia. Aia cu care a venit îmbrăcat dimineață și pe care a scos-o pe parcurs, pe drum. O cămașă în stil army! Fix ce nu trebuie să vadă un vameș care tocmai te-a acuzat că te duci la război în estul Ucrainei.

Vede cămașa și… Stupoare! Explică-i acum că e de fapt un articol vestimentar banal. Încep parlamentările. Scoateți actele, băgați actele, unde vă duceți, de ce? Asigurarea! Asta e? Nu e bună, înapoi în România! Cum să nu fie? Nu e, e falsă! Aduce o lampă cu lumină ciudată, o poartă peste asigurare și spune că e falsă. Aduce și alte asigurări românești, nu se știe de unde, și chiar așa e. Pe celelalte se văd elemente de siguranță, pe asta nu. Deci pare să fie copie, nu originalul.

Discuțiile continuă cu băieții resemnați, dar cu vameșul tot mai glumeț. Au pierdut deja peste trei ore în vamă, se face întuneric. Se reiau discuțiile ”diplomatice”, se dau asigurări că se merge în Moscova, apoi la Baikal, în scop strict turistic. Se semnează Tratatul de la Kana Jambe și se intră în Ucraina după multe, mult prea mult ore de așteptare. E întuneric deja, băieții nu știu drumul care e și foarte prost pe cea mai mare parte a lui, așa că mă anunță prin telefon că nu mai vin până unde sunt eu cu Predoi.

Vreo 150 de kilometri mai în nord, eu cu Predoi mâncăm ieftin și bun la restaurantul hotelului. Arată minunat hotelul, mai ales ținând cont de faptul că e 96 de lei pe noapte o cameră. Minibar-ul e belșug. O cola e 2 lei, un Snickers 2 lei, berea e și ea ieftină. Trec orele și așteptăm vești de la băieți, vești care vin sub forma unui sms: ”Venim spre voi. Ne auzim mai încolo să ne dați indicații”.

Ne retragem fiecare în cameră și ne urcăm pe net. Simt cum mă ia somnul, dar nu-mi fac griji că n-am să fiu treaz când ajung băieții în oraș ca să îi ghidez spre hotel. Nu-mi fac griji, așa că mă trezesc cu Mihai și cu Horia în cameră, câteva ore mai târziu, spre miezul nopții. Adormisem buștean, atât de rău încât am provocat un mic scandal în hotel.

Evident, băieții au ajuns în oraș și m-au sunat să le zic unde e hotelul. Mi-am lăsat telefonul pe sunet, însă nu l-am auzit. S-au descurcat întrebând niște băieți de pe stradă. Au găsit stabilimentul, însă Mihai trebuia să împartă camera cu mine. Iar eu, nimic. Au bătut în ușă, m-au sunat de vreo șapte ori, au pus recepționerul să mă sune și pe telefonul ăla din cameră. Nimic! Doar că eu, prevăzător oarecum, lăsasem ușa descuiată. Așa că tot haosul din hotel, haos care l-a scos din cameră și pe Predoi, a fost inutil.

E bine măcar că am scăpat. Plecăm a doua zi spre Kiev. Mă rog, în direcția Kiev, pentru că de dormit dormim undeva la vreo 150 de kilometri înainte de vama ucraineano-rusă. Drumul e nasol. Pentru motociclete nu e mare problemă, noi putem evita denivelările și peticele ușor. Dar pentru mașină e nasol. Asta pe de-o parte. Pe de alta, vremea în Ucraina e de rahat, așa că eu cu Predoi luăm ploi în piept la greu. Cel puțin ultima, aia continuă pe ultimii 150 de kilometri până la Baturîn, e nasoală rău. E cu frig și, oricât de waterproof ar fi costumele noastre moto, tot ne intră apă până la piele.

La Baturîn dormim bine. E o pensiune cu camere cât un apartament cu două camere din Drumul Taberei. Facem o câmpenească cu cărnuri, cartofi prăjiți cu usturoi, brânză și alte chestii mișto pe care plătim, toți trei, nici măcar 70 de lei. Lăsăm o șpagă generoasă, generoasă proporțional cu nota, și somn. A doua zi se trece în Rusia. Iar vama aia e dificilă. Băieții n-au asigurare de Rusia, noi ne temem de timpii de așteptare.

2 comentarii

  • Cat de de greu era fratiorul meu sa dai cu schioapa peste biceps, sa zici 60 si “nu-i problema de razboi” si sa pleci mai departe?

  • Hai ca ați început binișor. Bafta și drum bun în continuare. Fara probleme mari, doar atât cât sa condimenteze jurnalul.

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.