Cele două lacuri #12 – Mongolii au primit o ”românească”

Nici vorbă de mic-dejun. Ies din oraș cu noaptea-n cap, e pustiu pe străzi. Sunt vreo 70-80 de kilometri până la graniță și vreau să fiu primul când se deschide. Pentru că da, granița Mongolia-Rusia de la Tsagaannuur – Tashanta are punct vamal cu program, ca la alimentară. De luni până sâmbătă, de la ora 9 dimineață la 6 seara. De fapt, trecerea asta de frontieră e specială din mai multe puncte de vedere.

În primul rând, e într-o zonă muntoasă, înaltă. Apoi, între punctul mongol și cel rusesc e un no man`s land de vreo 25 de kilometri. Adică 25 de kilometri de munte în care nu ești nici în Mongolia și nici în Rusia, teoretic.

I-am dat atât de tare pe asfalt, la 7 dimineață și la 9 grade Celsius, ca să pot limita pagubele porțiunii neasfaltate înainte de vama mongolă. E un drum nisipos prin munte, cu gropi, iar eu nu mai pot gropi. Gata, mi-a ajuns, mă dor umerii, mă dor picioarele, merg cu 20 la oră ușurel, pe marginea drumului. Chiar și așa, pe drum depășesc câteva mașini care merg spre vamă și sunt sigur că voi ajunge la 9 fix și că o să fiu primul. 🙂 Sau nu.

Ce-i drept, ajung la 9 fix. Însă nu doar că nu sunt primul, în fața mea e o coadă de camioane, microbuze, autobuze, rulote și mașini mici. Coadă uriașă. Punctul de după Tsagaannuur e de fapt o barieră și o clădire punct de lucru într-un sat mic. Și satul ăsta are un drum principal în permanență ocupat de coada de mașini care așteaptă. Opresc motorul în spatele ultimului camion și stau. Nu arată deloc bine. E momentul pentru românească, destul am pătimit cu mongolii la vamă când am intrat. Bag în viteză, intru pe contrasens și îi dau. Ușurel și, culmea, cu acceptul celor care așteptau. Ba chiar sunt îndemnat de niște oameni să mă duc până în față de tot, până la barieră, pentru că eu m-am oprit la vreo 50 de metri de ea, nu m-am strecurat de tot.

Vama trece ușor. Am învățat lecția și nu mai cedez. Intru primul și îi dau, politicos, la o parte pe mongolii care cred că-s mai șmecheri. Pentru că dacă nu fac asta, stau cu actele în mână două ore. Deci nu, tati! Acum eu sunt primul. Oamenii reacționează, deși ușor surprinși, și își iau pașapoartele din fața mea. Formalitățile merg repejor, toate ștampilele sunt pe foaie, ies! Și dă-i, urcă din nou pe muntele chel, până când se vede steagul. Al Rusiei! Un avanpost din care iese un băiat îmbrăcat militar. Ridică bariera, se uită la pașaport și îmi face semn să intru.

Într-un mod complet ciudat, pe care nu-l pot explica, deși sunt la o groază de mii de kilometri de România, primii metri pe asfaltul perfect rusesc mă fac să mă simt ca acasă. Și oamenii pe care-i văd, și clădirile, totul pare super ”ca acasă”. Blană până în punctul rusesc, alți kilometri buni, acolo unde mă opresc direct la barieră. În total, de la prima barieră la ieșirea oficială pe tărâm rusesc, am stat aproape două ore. Ceea ce sigur e aproape de un record pentru punctul ăsta de trecere.

Ce vorbești, nene? Munții Altai sunt frumoși în Mongolia, n-am ce zice. Dar și în Rusia… Un asfalt perfect și șerpuit începe de la vamă și trece prin Altai, o combinație de Alpi cu verde britanic și popasuri românești. E minunat și, pentru că am asfalt, pot să mă și bucur, nu trebuie să stau cu grija gropilor și râpelor. E un altfel de frumos, Mongolia e genială, e specială și mă voi întoarce acolo cândva, însă e mai survival. Mongolia te obligă să apreciezi frumosul din jur într-un exercițiu în care îmbini echilibristica cu pilotajul și cu supraviețuirea. Sute de kilometri de nimic ”civilizat” în țara în care ai doi locuitori la kilometru pătrat reprezintă un ”frumos” pe care nu toți îl pot aprecia. Și asta nu e critică, e doar o realitate. Sunt perfect ok și nu contrazic pe nimeni care vrea să zică, văzând fotografii sau vizitând Mongolia, că țara e urâtă. Sau că e plictisitoare. Pentru mine n-a fost, ba din contră.

Merg vreo 400 de kilometri prin munții ăștia frumoși ai Rusiei. Opresc doar să bag benzină și să mai mânânc câte ceva. Seara mă prinde în Gorno-Altaysk, un orășel de la marginea Altailor în drumul spre Novosibirsk. Hotel civilizat, duș fierbinte și o cină cum n-am mai avut de multă vreme.

Urmează lungul drum spre casă. Merg spre vest, prin sudul Rusiei, și am multe mii de kilometri. O să traversez tot Kazahstanul, însă nu prin el, pe deasupra lui, pe ruta Novosibirsk – Omsk – Chelyabinsk – Samara – Voronezh, apoi Ucraina și România. Vor fi zile lungi, 8-900 de kilometri băgați pe zi, vor reveni de la +5 ore la ora României, presimt că mă va rupe fizic. Am noroc însă de motocicletă, pilotul automat mă va salva de la durerile pe care cu Gotze le-aș fi avut.

Dar voi avea timp să procesez Mongolia, una dintre cele mai mișto experiențe pe care le-am avut în viață. Și Mihai Barbu e vinovat pentru asta.