Cele două lacuri #11 – A venit și prima țeapă în Mongolia

Știu de vara trecută, de pe Drumul Oaselor, cât de mult contează odihna în călătorii de genul ăsta. Când tragi toată ziua de motocicletă, când îți muți greutatea corpului de pe stânga pe dreapta și din față în spate, totul pentru a ține motocicleta pe drum, după nouă ore ești pilaf. Adaugă la asta și alimentația necorespunzătoare și ai drumul sigur spre epuizare.

Am avut un pat mișto, am dormit cu dopurile în urechi și am dormit blană. Dimineață, după duș, mă uit în oglindă și-mi dau seama c-am dat jos cel puțin 7-8 kile. Și asta în ultima săptămână, de când merg în Mongolia. E o chestie tricky rău. F850, motocicleta mea de acum, e mai ușor de pilotat (sună cam pretențios, dar nici ”condus” nu merge) decât F800, adică fosta mea motocicletă. Asta înseamnă că pe asfalt depun mai puțin efort, însă în afara asfaltului depun mai mult. E mai puternică, mi se pare că trebuie să o țin în ture mai ridicate pentru distracție, iar asta mă ”fură”. Mă trezesc de multe ori cu 100, 100 și ceva la oră pe pietriș și mă cam sperie, însă n-am de gând s-o mai pun jos.

Azi e simplu, din păcate. E atât de simplu, că-i plictisitor. Partea bună în coborâtul până în sudul Mongoliei a fost drumul ăla fabulos prin munți. Partea proastă? De aici și până aproape de graniță am asfalt. Și da, îmi place asfaltul. Dar atunci când are curbe, când poți să te miști, când ai ce vedea. Aici e drept, sute de kilometri de asfalt perfect și drept. Și deșert stânga-dreapta. Serios, nu e nimic în jur! 440 de kilometri de așa ceva trec greu de tot, chiar dacă merg cu viteze foarte mari.

Ce fac fetele? Apă?

Drept drept drept drept drept drept drept

Opresc doar să mănânc gulaș, ca la vecinii invadați de mongoli la o mie două sute și ceva. Și să pun benzină, că în rimul în care merg se duce de parcă n-a fost. Ajung la Khovd, în vest, și văd poze pe Watzap. Ștefan, românul cu care m-am întâlnit la lacul din nord, mi-a trimis o poză cu motocicleta lui căzută-n râu. E totul bine, doar sperietura a fost mare, mai ales că s-a aventurat într-un pustiu periculos.

Destinația e Ulgii, oraș aproape de granița cu Rusia. Oraș care se lasă cucerit după o altă porțiune de vreo 80-100 de kilometri de drum îngrozitor, cu nisip și pietriș peste care trec cu ultimele resurse de putere. Mă mai distrez pe drum, la opririle în care scot praful din gură și din ochi, cu niște copii care vin să se uite la motocicletă. Sunt amuzanți, au două biciclete vechi cu care merg pe drumul ăla distrus, și sar în sus de bucurie când îi las să tragă de maneta de accelerație. Ating și Ulgii spre seară, via o întâlnire cu Poliția Rutieră din Mongolia. Alți fericiți, doar eu sunt trist și obosit. Ei, că-s doi polițiști, vor să își facă poze cu motocicleta. Ultimul popas, pe marginea drumului. Soare, trag motocicleta să facă umbră și mă întind. Închid ochii câteva minute și aud tropăit de cal. Un nomad de la o iurtă ce-i la vreo 2 kilometri în zare. Coboară, în mână are o sticlă de Cola Zero și o altă sticlă de Cola tăiată. Dă din cap, salută, apoi toarnă din Cola Zero în sticla aia goală și decupată. Mi-o dă, pe post de pahar, dă noroc și pleacă. Mongolii 🙂

Întrunirea motocicliștilor din vestul Mongoliei

Peisaje de iarnă, autor necunoscut

Garda

Ajung și la hotel. E horror, dar părea singurul ok din orașul ăsta populat în cea mai mare parte de kazahi. Patronul, un nene despre care am citit în review-uri că e alunecos, scoate un calculator. Vorbește engleză bine și o face repede, precum ăia care întind păturica de catifea roșie ca să ia banii turiștilor la alba-neagra. Cică e 25 de dolari camera, cursul oficial e ăsta pe care-l zice el, deci 60.000 de tugrik mă costă. Mult, mult pentru ce oferă, dar nu e ca și cum stau să mă cert. Îmi dau seama că e hoț înainte să îmi arate prețul.

Cum? Păi simplu. Toate hotelurile și pensiunile la care am stat în Mongolia au lista de prețuri pe masă, la recepție. Și nu ca-n Europa, camera simplă costă atât, camera dublă atât, apartamentul atât. Aici au prețul pe fiecare cameră din hotel. Scrie clar: camera 101 e atât, camera 102 e atât și tot așa. Când am intrat eu și i-am zis ce vreau, omul venit din Kazahstan să facă bani în Mongolia a tras cu o dexteritate de invidiat foaia aia cu prețurile de pe ghișeu și a pus-o pe jos.

Am văzut clar că m-a ars atunci când am coborât, după vreo oră, să caut ceva de mâncare. La recepție era o doamnă și pe ghișeu, foaia. M-am uitat la numărul camerei mele și prețul era de 43.000 de tugrik, deci kazahul m-a ars cu vreo 6 euro. Mănânc, dau o tură prin oraș și mă întorc în camera insalubră (kazahii sunt incomparabil mai nesimțiți și mai jegoși, la propriu, decât mongolii. Mongolii sunt mai săraci, dar curați) să dorm. Mâine am trecerea de graniță, una care e cu totul specială, nu e nimic din ce am întâlnit până acum.

Începe să-mi pară rău că se termină Mongolia…

Parcarea safe din spatele hotelului. Eu și niște belgieni pe care nu i-am văzut pe acolo

Camera de lux de 60.000 de tugrik

View din cameră