Cele două lacuri #10 – Am comis-o! Iar. Am ajuns în deșert

E 10 seară la hotelul din Altai, în sudul Mongoliei. Sunt în cu totul și cu totul altă parte față de cum am plănuit. Îmi dau pantalonii moto jos cu greu, sunt tablă de la noroiul întărit. Șoseta stângă iese greu, cred ca mi s-a umflat un pic glezna. Am bătături severe în palme, zgârie când mă spăl pe față. Mă doare spatele sus, sub gât. Mă dezbrac ca un bătrân, în zece minute, cu mișcări largi, fără să forțez. La fel mă îmbrac cu haine curate după ce ies din duș. Wow, cum a fost ziua asta în Mongolia.

14 ore mai devreme. Plec de la cazarea din satul în care am stat două zile ca să se oprească ploaia. Treaz e doar unul dintre nemți, cel care vorbește engleză. Bem cafeaua și îmi zice că se gândește să meargă singur mai departe, îl distruge mersul pe nisip și ceilalți doi se dau mai tare decât el. A căzut de câteva ori, a strâmbat gențile de bagaje și maneta de frână. Nisip o să am și eu azi, planul e să merg spre vest, drept, prin centrul Mongoliei. E ceață și ud pe jos, dar am un chef uriaș de motocicletă. Și încep să iau dâmburile la rând, dealurile la rând, drumurile astea pe care nu pot pricepe cum circulă localnicii. Mă urc din când în când și pe drumul ce urmează să fie asfaltat. E pietriș, dar e compactat bine, pot să îi dau 100-120, nu e nimeni pe el. Doar că, la fiecare 5 kilometri, mogolii au pus dâmburi uriașe de pietriș ca să nu se poată circula până nu toarnă asfalt. Cu motorul e simplu, viteza 1, gaz ușor până urc pe dâmb, o las un pic liberă din ambreiaj ca să coboare, apoi gaz din nou ca să treacă spatele.

Mă tot joc așa, dar pierd timp. GPS-ul îmi arată că trebuie să fac dreapta, doar că dreapta arată înfiorător. Se vede la orizont un drum plin de gropi, de bălți, de noroaie. În față, deși cu semn de interzis, asfalt! Proaspăt, curat, încă nedat în folosință. Hai pe asfalt! Și îi dau! Pilot automat la 110 km/h și pace! Șoseaua asta nouă face un pic stânga, iar stânga înseamnă sudul Mongoliei. Cât de rău poate să fie? Habar nu am unde e sudul ăsta, nu trebuie să ajung acolo, dar nu mă dau jos de pe asfalt. Continuă plăcerea preț de vreo 80 de kilometri, după care jihad. Groapă lângă groapă! Nu pricep cum un drum de pământ poate avea atâtea gropi. N-am pe unde să mă strecor și îmi zdruncin creierii vreo 40 de kilometri până dau de un oraș. Au trecut ore bune de când am plecat și n-am ajuns prea departe. Și problema nu e doar asta, problema reală e că merg spre sud, iar asta nu e bine. Ies din oraș și mă duc unde văd drumul, probabil tot spre sud.

Se pare că se coboară de la munte, peisajul se schimbă. Sunt câmpii, din nou, însă câmpii mai galbene, arse de soare. Mă duc spre Deșertul Gobi, pare-se. Sigur mă duc, pe jos nu mai e pământ, încet-încet se transformă în nisip. Coșmarul meu! E groaznic pe nisip. N-am niciun fel de control, simt cum fața motocicletei face ce vrea, ghidonul îmi zboară din mâini, iar spatele se plimbă stânga-dreapta. Tot ce pot să fac e să trag de gaz, parcă viteza mai ia din tremurat și trepidat. E un pustiu complet și aici, eu tot cobor și cobor pe câmpii cu drum șerpuit și nisipos.

Mă întâlnesc cu doi motocicliști. E ciudat, așa, în pustiu. Apar de după un mic deal. El în față, ea în spate. Conversăm un pic cu căștile pe cap. Oamenii au peste 50 de ani, estimez. Sunt din California și merg în sens invers față de mine, vor să ajungă în Ulan-Bator. Schimbăm impresii despre drum, ei se plâng de nisipul de pe jos, cică e groaznic în continuare. Se vede pe motocicletele lor, au căzut de câteva ori. Bagă un pic frica în mine, dar nu e ca și cum mă pot întoarce. Din nou, gaz! Gaz, mâinile relaxate pe ghidon, curul cât mai în spate ca să am greutate pe roata spate. Am scăzut bine de tot presiunea din roți, o să recomand anvelopele astea Mitas e07 oricui! Sunt de vis. Anul trecut m-au dus până la Magadan și înapoi prin noroi, anul ăsta merg pe nisip fără mari probleme. Mai trec 20 de kilometri, poate mai mult, și văd alt motor venind din față. Ăsta pare cunoscut! BMW F800 GS, tată! Adică cum era Gotze! Doar că ăsta e mai vechi un pic. Omul vine direct spre mine și oprește. Opresc și eu. Îl cheamă Max, e francez, și a intrat de câteva zile în Mongolia. Tot spre capitală se duce și el. Și el a căzut. Rău. Pe dreapta are cutia distrusă complet, e prinsă cu fel de fel de improvizații. Și-a rașchetat carena, s-au smuls chestii de pe acolo. Dar e fericit, cică e rău de tot drumul, dar merită. Stăm vreo 20 de minute, facem două poze și plecăm.

Eh, toți cad. Evident, cad și eu. Linie dreaptă, teoretic. Practic, linie dreapta formată din S-uri șerpuite pe câmpie. Dâmb măricel în față, dar din cauza nisipului îl văd prea târziu. Motocicleta se ridică un pic de la sol, dar e sub control. Înălțimea e mică, am să aterizez fără probleme, mi s-a mai întâmplat. Doar că după dâmb e ditamai balta cu noroi. Mare, imposibil de evitat. Într-o fracțiune de secundă trag din corp roata față spre stânga și evit balta. Dar nu și cu spatele. Roata spate întră în noroi, alunecă, iar motorul care pe stânga. De la viteză mică, dar cade. Mă ridic rapid, opresc motorul și ridic motocicleta de 250 de kile cu tot cu bagaje dintr-o singură mișcare. Adrenalină! Am pus-o! Dacă s-a stricat ceva pe aici, am pus-o rău. Mă uit la far, e în regulă. Proiectoarele la fel, maneta de ambreiaj la fel, protecția la fel. E bine. Trecem la motor, e ok. Nu e ok pedala schimbătorului, e îndoită maxim. Încerc să bag în viteză, merge! E bun. În rest, nimic! Poate cutia de bagaje de pe stânga, dar e acoperită complet cu noroi, nu văd dacă e zdrelită.

Eu n-am pățit nimic și, culmea, nici nu prea sunt supărat. Cum nici americanii nu erau, nici Max, francezul. E incredibil de frumos în jur, iar pe unde mergem noi e pustiu, e sălbăticie. Cum să te superi pe sălbăticie? Ce, e datoare ea să se prezinte ok pentru mersul nostru cu motocicletele? Dacă am căzut, am căzut că suntem noi fraieri, că am subestimat sălbăticia, că ne-am crezut la noi în orașe, pe asfalt. Sau pe lângă ele, pe circuitele cu pământ făcute pentru cei care vor să simtă că nu și-au cumpărat motor adventure-touring degeaba. Trec pe lângă cai, vaci, oi, trec și pe lângă cămile. N-au treabă fetele, pasc și se mai uită, fără nicio frică, spre mine și spre încercarea mea de a le fotografia.

Ajung într-un târziu la niște asfalt. Deschid telefonul, sunt în Altai. Orașul Altai, în sudul Mongoliei. Adică fix unde nu am plănuit să fiu, fix unde ziceam că n-am cum să ajung. Sunt plin de noroi, mă doare corpul de la efort, nu de la căzătură. Iau ușa primului hotel pe care-l văd și care, culmea, e decent pentru cei 80 de lei pe care mi-i ia de pe card. Se apropie de final Mongolia și am presimțirea că o să duc dorul pustiului ăsta frumos. Să vedem.