web analytics
Canada Soul Fuel

Canada #SoulFuel – Mai pe la țară

Problema principală care apare atunci când schimbi planul pe ultima sută de metri este, așa cum sigur vă puteți imagina, aia că nu știi nimic despre locurile prin care vrei să mergi. Adică eu m-am semidocumentat în legătură cu Ontario, dar n-am aruncat nici măcar un ochi spre est, spre Quebec, spre New Brunswick sau spre Nova Scotia. Știu că trebuie să ajung undeva la vreo 2000 de kilometri distanță, dar nu știu cum, pe unde să o iau, unde să dorm, o să fie o improvizație totală. Ian mi-a dat traseul pe care îl va face cu prietenii lui, dar nu îl pot urma, e mult mai lung decât numărul de kilometri pe care îl pot adăuga eu acestei motociclete. Adică nu zice nimeni nimic dacă mă duc înapoi la BMW cu două-trei sute de kilometri în plus față de ce le-am zis, dar dacă mă duc cu 2000 în plus s-ar putea să fie o problemă. Și pe bună dreptate, nah.

Ajung la birourile BMW Motorrad Canada cu mașina, cu Flavius. Are un Chevrolet Silverado cât… Sinaia. Știți Sinaia? Aia de pe Valea Prahovei, da. Atât e mașina asta. Benzină. Eu dacă aș avea o astfel de mașină n-aș mai avea nevoie de casă. Poți dormi în ea, poți lucra, dacă te străduiești un pic faci și un duș. Am venit cu mașina pentru că Toronto e atât de mare încât aveam de parcurs vreo 25 de kilometri de acasă până la BMW, dar și pentru că trebuie să îmi car trolerul ăla mare. Să văd ce încape în cutiile laterale ale motocicletei. Și ce nu încape să rămână în troler și să ia Flavius acasă, așa cum foarte amabil s-a oferit să mă ajute. Ca să nu îi mai rog eu pe oamenii buni de la BMW să îl dosească pe undeva până mă întorc.

Bun. Echipat, dotat, pornesc R 18 B-ul și îmi dau seama că sunt într-un Silverado al motocicletelor. Am mers cu GS-ul ăla mare, cu 1250 GS Adventure, am mers cu K-urile de la BMW, dar ăsta e altă mâncare de pește. Motorul ăla uriaș, poziția de cruiser, manevrabilitatea la viteză mică sau pe loc, vibrațiile, totul e altfel. Și e mai greu pentru mine, nu-s tocmai învățat cu tipul ăsta de motociclism. Dar o luăm ușor spre est, cu ținta… împrejurimile orașului Ottawa. Capitala e relativ aproape, vreo 400 de kilometri, și contină șirul de orașe mari care începe cu Toronto și continuă, la est, cu Montreal și cu Quebec. Chiar dacă plec târziu, îmi propun să evit autostrăzile. Măcar acum, știu că mai încolo o să îmi fie imposibil. Așa că dau navigația pe drumuri naționale și o iau la mers. Și merge. Mă bucur că mi-am luat geacă potrivită și n-am venit cu ce aveam deja acasă, muream de cald. Am luat o jachetă PureXcursion verde, modelul ăla nou, despre care aș fi putut jura că e de Adventure. Dar nu, scrie #SoulFuel pe ea, are și un motor boxer de 1.802 cmc, deci e de R 18. Am blugii cu protecții, nu mă doboară căldura care oricum nu e cine știe ce, merg undeva între 25 și 28 de grade Celsius.

Primul contact cu șofatul prin Canada rurală. Sunt legiști rău, cum s-ar zice. Care-i viteza maximă legală? 50? 50 mergem! Hai 55, dar nu mai mult. Și eu, fără excepție, la prima vizită cu motorul într-o țară nouă sunt pâinea lu’ Domnu’, o viteză nu încalc, o lege nu păcălesc. 50 în localități, chiar și 40 uneori, și 80-90 la drum întins. Culmea, îmi place mai mult decât credeam. Asta pentru că motocicleta asta, de fapt motorul ei, pare să fie gândit pentru viteze de tipul ăsta. Între 80 și 100 km/h, în treapta a șasea, vibrează puțin spre deloc, e cea mai plăcută senzație. Peste 110 începi să simți chestii, peste 150 deja ești la limita ieșitului de pe orbită. Dar cine merge cu 150 pe cruiser?

Altă impresie. Canada la țară e o combinație, dacă mă întrebați pe mine, între SUA rurală și… aș zice Franța rurală. Adică au casele stil american, din materiale pe care românii le-ar considera ieftine și de proastă calitate, ne-instagramabile, nu au garduri deloc, dar deloc, iar casele astea sunt înconjurate de un gazon de tip Wembley. Nu există să nu fie două mașini parcate pe alee la fiecare casă așa cum nu există trotuare. Dar despre asta într-un episod următor, pe larg.

Nu e rău să mergi încet, să tragi în piept aer tare de Canada, problema e că eu nu-s obișnuit cu mersul chiar așa. Și, cum dimineață am plecat pe fugă și n-am apucat să beau mai mult decât o cafea, deși Flavius a insistat și cu a doua, mi se întâmplă ceea ce nu mi s-a mai întâmplat decât de două ori în ”carieră”. Adică merg, motorul sună uniform pe pilot automat, e călduț, evenimentele din trafic sunt aproape de zero, drumul e de cele mai multe ori drept preț de zeci de kilometri și… începe. Mai întâi se diminuează zgomotul, treptat așa, pe furiș, mânca-l-ar jegu’. Apoi îmi fuge mintea la ceva ce pare, fix atunci, foarte-foarte interesant. Privirea se încețoșează, pleoapele devin grele și… bam! Uite cum te duci pe Calea Șerban Vodă 249 ca prostu’. N-a durat nici o secundă, dar a fost suficient cât să-mi dea un shot de adrenalină mai power decât orice Red Bull. Așa că pauză de apă și Red Bull, apoi o altă pauză de cafea. Apropo de asta, simt deja următoarea problemă majoră din această călătorie. Voi avea probleme serioase cu mâncarea și cu băutura, o să vedeți. Nu din alt motiv, ci pentru că nu am de gând să dorm prin orașe mari, iar în astea mici nu prea e nimic, nene. Sau nu văd eu. Au o benzinărie, un magazin de piese auto musai, o poștă și niște clădiri administrative și… de multe ori, cam atât. Nu vezi și tu un Mega mic, un chioșc la parter de bloc, dacă ar avea blocuri. Serios, știu că o să am probleme pentru că am avut și acum câțiva ani, tot cu motocicleta, pe Coasta de Vest a Statelor Unite. E frumos rural, dar paula văcuța magazine. Oamenii ăia ori comandă, ori se duc cu mașinile la vreun restaurant ascuns pe cine știe unde, ori merg la cumpărături o dată pe săptămână și lasă Chevroletul cu curul de asfalt de la câte cumpără.

Spuneam că merg spre Ottawa, dar nu chiar acolo. Mi-am găsit cu vreo 350 de lei, pare-mi-se, un soi de hostel într-un orășel. E hostel, dar camerele sunt private, nu stau cu mai mulți. Sunt mici, dar private. Problema e cu baia, că nu-mi place neapărat share-ul, dar am un noroc fantastic și sunt unul dintre cei trei oaspeți la hostelul cu trei băi. Totul curat-lună, țiplă rău, am stat la Kempinski în mizerie mai mare ca la ăștia. Unde mai pui că au cafele și ceaiuri gratuite, îți faci singur la bucătărie, plus un frigider cu mâncare de tip breakfast din partea hostelului. Bagels, cereale, unt, unt de arahide, dulceață și alte astfel de ștouri.

E bine de știut, o să mă forțez să bag ceva la plecare mâine, însă acum am nevoie de mâncare serioasă. O găsesc pe Google Maps, la câteva sute de metri de hostel. După review-uri pare că am nimerit la crâșma deținută în coproprietate de Gordon Ramsay cu Joel Robuchon. Mă așez, sunt imediat inundat în politețuri și mi se prezintă meniul. Aleg un pot pie cu vită, piure de cartofi și legume în sos de bere Guinness și o cola cu gheață. Cola vine rapid, e undeva la nivel de McDonald’s când nimerești cola proastă la McDonald’s, iar mâncarea… Mă, rea nu e neapărat. Doar că eu sunt român și am mai și venit recent din Columbia. N-are cum, vreodată în viața ei, să mă miște câtuși de puțin mâncarea din America de Nord. Sigur, un e fast-food, dar e… fast-food. Dacă mă duceam la orice bunică cu așa ceva mi-o făceau guler. Ah, că știu că sunteți mulți, e fix mâncare de Anglia rurală. Că și pe acolo am mai mâncat așa prost. De scump, nu prea a fost. Cel puțin pentru standarde canadiene, vreo 100 de lei în banii noștri.

Vreau să bag ceva scris, dar nu prea pot. Îmi pică ochii în cap, nu îi mai pot controla, așa că mă bag în camera aia mică și bag somn fiind absolut convins că o să bănănăi prin hostel la patru dimineața.

Această călătorie este făcută cu sprijinul, implicarea și aportul BMW Motorrad România și BMW Motorrad Canada.

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.