Canada #SoulFuel - E sau nu e Oceanul Atlantic?

Eu am mai băgat drumuri lungi la viața mea de motociclist, cât de greu poate să fie să merg 650 de kilometri prin Canada cu un R 18 B? Că, vorba aia, pentru asta e făcută mobra asta. Planul, că m-am șmecherit și am plan, este să plec frumos din Victoriaville, să mă urc pe autostradă și să trec bine de tot de Quebec, apoi să fac o dreaptă în vreo 300 de kilometri. Dreapta asta o fac fix unde e intersecția între provincia Quebec, provincia New Brunswick și statul Maine din Statele Unite ale Americii. Știți Maine, că îl are pe Portland drept oraș cunoscut.

Bun plan, să vedem și ce iese. Și iese cam greu, că eu tot neglijez faptul că trebuie să merg sută la sută legal. Sau, hai, să nu mănânc căcat, că nu e chiar sută la sută. Dar 90 la sută tot e, motiv pentru care ăștia mulți kilometri se termină în vreo 11 ore, un lux pe care nu mi-l permit. Și înainte să ziceți în mintea voastră ”bă, Scutariule, dar nu mai fi fetiță, dă în ea, calc-o, trage de gaz, scapă mobra-n gâște, dă-i cât duce bordu’” hai să vă zic și eu ce am văzut aici. În prima zi, când rulam eu ca Xzbit prin sate, am văzut barita panoul pe care scria cam așa: ”Depășirea vitezei legale cu 50 km/h duce la amenzi de până la 10.000 de dolari și la confiscarea vehiculului”. Zece mii, nene. Nu sunt ei dolari americani, dar tot sunt zece mii. Unde mai pui că îți pune și bandă galbenă pe trocarici, de pleci cu taxiul de la locul faptei. Și, oricât de amabili sunt canadienii, cică nu prea merge cu ”n-am știut, nenea, iartă-mă, I come from Zambia and we like speed there, we follow the do not ride mai repede decât poate your guardian angel să zboare motto”. Deci n-am de gând să fac prostii, vorba aia, am mers eu încet și-n Columbia și au venit amenzi de peste 600 de dolari, să dea Domnu’ zile multe oamenilor de la BMW Motorrad din Bogota care au zis că fac ei cinste, că n-aveam de unde să știu eu ștourile de acolo.

Punem niște benzină scumpă, că am părăsit Ontario, și mai punem și niște cafea în trup, că ne părăsește viața. La Tim Hortons, acest Starbucks canadian, acolo unde se face și un fel de dejun tip MC Donald’s. Și cine nu adoră cu inimi dejunul de la MC? Mă zbat pentru prima dată să mă înțeleg cu copiii, sută la sută minori, care lucrează acolo și care vorbesc exclusiv limba lui Zinedine Zidane. Până la urmă comand o cafea și un bagel cu șuncă și ceva frunze, bagel care îmi vine nu simplu, așa cum speram, ci cu jalapenos. Cum să nu adori să începi ziua cu jalapenosul pe papilele gustative? Bine, nu zic, bună toată combinația, bun și maglavaițul care le ține împreună, dar când dădeam de jalapenos simțeam că pun limba pe evacuarea motocicletei. Care, ea, motocicleta, își și face prieteni. Cum stăteam eu liniștit pe bordură-n parcare vine un domn la mine. Peste 50 de ani, ca toți motocicliștii canadieni cu care m-am întâlnit până acum, cu geacă de la BMW Motorrad, echipat corespunzător că deh, avem standarde de păstrat sus. Omu’ fericit că vede un alt R 18 B, la fel are și el. Facem niște small talk pe englezește, apoi mă cheamă să îi văd motorul mai încolo cu cinci metri. Ce să văd, unchiule? N-ai zis că-i la fel? Ei bine, nu e. Pentru că omu’ nostru a lucrat bine de tot la R 18. Cică i-a schimbat suspensia, că era prea dură. Apoi s-a gândit că merge o șa diferită, așa că a îmbrăcat-o în piele de crocodil. Tot din piele de crocodil și-a îmbrăcat și manșoanele pe care le-a terminat cu ciucurași, a improvizat cumva un suport de pahar imediat sub parbriz, practic peste intrumentarul de bord și, cred că unica modificare cu care am fost de acord, a pus o mică bară deflectoare de vânt pe marginea parbrizului. Asta, ultima, cică face toată diferența din lume. Și da, am simțit și eu că parbrizul dă niște turbulențe pe care nu le-am mai întâlnit până acum la nicio motocicletă. E un soi de vibrație în cască, constantă. Cică dispare cu modificarea aia. Când scot telefonul să fac poză omul se blochează. Că stai, că nu, că wink-wink, că… Cred că era plecat de acasă mai puțin singur decât știa doamna lui, dacă mă întrebați pe mine. Am zis ok, am salutat și m-am urcat pe cal.

Bun, deci est pe autostradă, una care devine tot mai proastă. Bine, nu vă imaginați gropi și alte nenorociri, dar nici silky smooth nu mai e. Se merge tot semi-legal, doar că văd că TIR-urile sunt cam razna pe aici. Că m-am mai certat cu lumea care îmi zice că sunt eu nebun, că TIR-urile nu merg decât cu 90, hai 90 și un pic la oră. Eu care ziceam că prin Rusia trăgeam de motor ca sălbaticu’ uneori să depășesc TIR-uri. Iată că și-n Canada e la fel, doar că acum tata a fost bandit și a filmat cum rula cu 120 km/h și ditamai TIR-ul stătea în paralel cu mine. M-a lămurit cineva între timp, un român care fix asta face în Canada, conduce TIR-uri. Cică în Ontario trebuie să fie blocate, prin lege, la 105 km/h. Dacă te prinde peste, te arde. În Quebec, zice omul nostru, nu crede că e această lege și sunt obligați să țină viteza maximă legală, nu peste. Și cică făcătorii de rău sunt ăia cu camioane mai vechi, cică alea nu sunt blocate la 105 km/h, ăia dau în ele mai tare. Oricum, ce e ciudat e că fac asta deși dacă îi prinde poliția îi arde. În același timp, am mers deja vreo 2000 de kilometri și am văzut trei echipaje, deci riscul nu e dintre cele mai mari.

Depășesc drumul care duce la New York, fac dreapta și dau să cobor. E o autostradă mai de tip nou și peisajul începe să devină mai înalt. Frumos, cu văi, cu râu, dar tot fără poze. N-am ce face, jur. E imposibil să faci ceva, GoPro-ul nu prinde, iar dacă opresc o fac degeaba, n-am ce poza de pe autostradă. Am pierdut 30 de minute încercând să ies și să ajung mai acana, să trag niște încercări, dar e totul proprietate privată, totul alee privată, n-ai cum să ajungi unde e frumos. Sigur, ochiul vede, eu rămân cu ele, dar nu pot să vi le arăt. Mă rog, nu pe toate. După vreo altă sută și ceva de kilometri vine momentul să fac iar stânga, tot spre est. Mă, nene. Eu m-am uitat pe Google Maps și am văzut că e o porțiune mai cu pădure, dar nu mi-am imaginat chiar așa. Cam 150 de kilometri de drum drept, rareori virajat, prin mijlocul pădurii. Seara, la apus, la vreo 25 de grade Celsius. Se putea și mai rău, sigur, dar 150 sunt mulți când tu mergi cu 100 la oră. Aici reușesc să opresc pentru niște poze, ridic și drona iar să fac niște ștouri pe care nu le voi pune niciodată nicăieri și vor ocupa spațiu pe un hard extern, apoi trag spre destinație.

Dalhousie se numește și am găsit acolo un hotel din ăla de serie, cum sunt prin toate orășelele, contra modestei sume de 500 de lei per noche. Acum uitați-vă și voi pe hartă și spuneți-mi și mie dacă ăla care bate la poalele orașului Dalhousie nu e Oceanul Atlantic. Că eu așa văd, dar când l-am întrebat pe băiatul de la recepție s-a uitat la mine de parcă-s american la proba de geografie. Cică nu, cică e Restigouche River. Dați voi, vă rog, pe hartă și explicați-mi și mie cum vine aia.