E 4:23 și stau cu ochii în tavan. Pentru că eu mă culc devreme, de aia. Ce să faci, nu mai merge să adorm nici cu heroină la seringă, așa că mă duc să fac un duș și să profit de mâncarea oamenilor. Bag o jumătate de bagel cu unt și fulgi de sare, o altă jumătate cu unt de arahide și gem de vii și ne, prepar o cafea uriașă și mă apuc de ele în fața televizorului. Unde plec? Habar n-am! Unde stau? Habar n-am! Cert e că m-am uitat și sunt niște prețuri absolut obscene. Naivul din mine a zis că hai, fie, o să dorm în Montreal sau în Quebec. Doar că atunci când i-am dat pe Booking, cele mai ieftine hoteluri începeau de pe la doișpe milioane pe noapte. Și nu vă imaginați vreun Four Seasons sau vreun Sheraton, măcar. Nu, nene. Pensiunea Mirabela și Silviu din comuna Vârtoape, județul Teleorman. Niște chestii absolut banale, dar cu prețuri uriașe. Asta afacere, tati! Nu doar că faci bani, dar într-un an ți-ai scos efectiv costul construcției, de la primul târnăcop aplicat în pământ la ultima țiglă de pe acoperiș.
Așa că plec fără țintă, cu noaptea-n cap, la ghici. Dar mai întâi, pauză de benzină. Nu v-am zis că de la mersul încet și legal, uriașul motor de 1800 cmc al motocicletei mele consumă impresionanta cantitate de 3,9 litri la suta de kilometri. Căci canadienii sunt normali la cap și au kilometri și grade Celsius și kilograme. Deci sunt verde, practic, eu și cu Teslele de pe drum. Opresc la benzinărie și mă pregătesc. Cum eu am fost cu motorul prin mai multe locuri din lume, cred că știu să mă aștept la variațiuni pe tema alimentatului. Fie plătești și îți dă drumul la pompă ca-n Rusia, fie vine un nene și îți alimentează ca în Columbia, fie direct la pompă cu cardul ca-n SUA. Aici sunt mai multe variante, cică. Începem prin aia românească. Aleg tipul de benzină, bag singur și plătesc la casă. Și cât plătesc? Hai să ne enervăm împreună. 1,70 dolari canadieni pe litru, adică 6,4 lei pe litru. Și lăsați-mă că e scumpă pentru ei, eu compar cu ce plăteam acasă. Bine, m-a avertizat Flavius că s-ar putea să am prețul ăsta doar în Ontario, că cică a intervenit Johannisul lui Ontario și a făcut o compensare. Dar cine să asculte avertizările? Mai aveam un pic și-mi băgam benzină și în cutiile laterale. La banii ăștia era și păcat.
Bun, benzină avem, temperaturi de numai 14 grade Celsius avem, băgăm autostradă. Băgăm autostradă pentru simplul fapt că am nevoie de măcar două-trei ore să mă gândesc cum abordez perioada următoare, iar relaxarea de pe autostradă mă lasă să fac asta. Asta pentru că am descoperit și eu ACC-ul la R 18, e prima motocicletă cu care merg și are așa ceva. Mulți știți de la mașini, dar pentru cine nu știe ideea e cam asta: motocicleta are sub far un mic radar care o face ca în combinație cu ”pilotul automat”, cu cruise controlul, să frâneze singură și să accelereze tot singură în funcție de ceea ce citește în față. Adică dacă un berbec frânează în fața mea pe autostradă și eu nu sunt atent, motocicleta frânează singură și nu mă lasă să beau șpriț cu nea Gicu Dobrin, via Canada. Dacă Verstappen accelerează la loc, motocicleta accelerează la loc până la viteza pe care i-ai stabilit-o înainte. Două lucruri de notat, că le-am trăit pe viu. Frânarea făcută de computer, că doar computerul gestionează totul, e mai bună decât orice frânare făcută vreodată de orice mega-hyper pilot de curse. Nu știu cum funcționează, că nu m-am documentat, dar feelingul e că frânează și cu fața și cu spatele și e rapid progresiv. Adică nu te dă în cap, că poate te prinde nepregătit, dar după impulsul inițial motocicleta frânează foarte tare și foarte stabil. Eu, de exemplu, n-aș frâna așa elegant. Al doilea lucru e că are și ea, săraca, niște limite. Adică să zicem că ai pilotul automat pe 110 și Verstappen din fața ta frânează la 40, că i s-a părut lui că a pierdut unu două sute de lire pe drum. Bun, tu ești în treapta a șasea a cutiei de viteze, da? Ea frântează, săraca, și o face eficient. Însă până la punctul în care treapta a șasea și cu viteza în km/h nu se pupă, motorul e prea subturat, moment în care îți dă un mesaj mare și roșu și îți scoate ACC-ul din funcțiune. Adică treci tu la butoane.
Mă zbat pe autostradă în dreptul orașului Montreal într-o aglomerație uriașă, de vreo 30 de kilometri. Bine, se merge, dar se merge cu 40 la oră. Apoi opresc într-un popas să îmi pun gândurile în practică. Dar să vă zic despre popas. Pe marginea pădurii, cu gazon mișto, cu băncuțe și mese, cu mici foișoare. Curat lună, nu altceva. Deși e plin de oameni care mănâncă într-o pauză de condus, plin de copii care se joacă, de câini care se cacă. Nimeni nu dă nimic pe jos, e lună.
Așa. Planul e să mă las, cum zic taximetriștii, spre sud. Să las autostrada și să intru pe ”naționale” către un orășel unde am găsit un motel cu un preț decent. Mă rog, preț decent înseamnă 400 de lei pe noapte. Așa că ies de pe autostradă și intru în provincia Quebec. E ușor de sesizat, totul se schimbă pe franceză, indicatoarele nu mai sunt engleză/franceză, sunt invers. Și, mai important, intru în Quebec cu rezervorul aproape gol la o benzină de… 1.95 dolari pe litru. Adică vreo 7,4 lei pe litru, cu un leu mai mult decât în Ontario. Se pare că Johannisul de aici e incompetent.
Mă, cum să vă zic? Ruralul de aici nu e ca ruralul din prima zi. V-aș fi arătat poze, dar nu am. Nu am pentru că nu am făcut cu telefonul, e greu să mă frec cu el scos și băgat în suportul ăla de prindere, iar mizeria de GoPro cu care am mai filmat din când în când nu vede peste bordul motocicletei, nu mi s-a mai întâmplat așa ceva în viața mea. Bine, săracul Go Pro n-are nicio vină, e de la cum e bordul motorului și de la amplasarea pe care am ales-o, adică în ”bărbia” căștii. Asta e, n-am ce face, nu o să am nici filmări și nici poze, deal with it. Să-i spună cineva lui Costin Giurgea, că vorbisem cu el o treabă și nu cred că o să mă țin de ea. I cry.
Ruralul de aici e mai ialomițean, așa. Mai cu grâu-porumb, mai cu case urâțele, mai Alabama, mai cu drumuri proaste. Bine, sunt pe niște drumuri care nici măcar secundare nu-s, dar chiar și așa. Iar unde găsesc o așezare omenească de calitate, cu case faine și drumuri bune, găsesc și atmosferă de filme cu zombie. Nu e nimeni, nene! Nimeni, să moară mă-sa. Trec prin orașe și văd câteva mașini pe străzi, dar oameni canci. Nimeni, nicăieri.
Ajung într-un final la motel, nimeresc greșit și intru în han. În restaurant, că au și de ăsta. Înăuntru, nimeni și doi copii. Mă rog, adolescenți. Ques che vuvule misio? Ceva pe franțuzește. Nu v-ar fi rușine obrazului, că acum vă pocnesc. Ziceți pe engleză, m-ați și văzut cu față de Pierre, nebunilor. Cică să mă duc mai stânga, că aici e cu mâncare, nu e cu cazare. Să scot motorul, mă? Asta ziceți? Daaaa, cu tot cu motor. Ies, trag de motor, ies în stradă, fac dreapta după fix doi metri, parchez, mă dau jos, intru pe ușa cealaltă. Înăuntru, în spatele ghișeului, tot ăștia. Bă, bate-v-ar soarta să vă bată 200 de ani, voi mă luați la mișto? Mă pun să achit și îmi dau cheia de la cameră. Hai la motel. De ce să vă mint, am stat în locuri muuuult mai rele. Ăsta chiar nu e. Sigur, n-arată chiar apetisant, în special de afară, dar camera e mai mult decât decentă. E foarte curat, așternuturi și perne de calitate și curate, salteaua la fel, baia e în regulă, basic, am și cafea să-mi fac dacă vreau. Top Germania, ce să mai.
Cum nu mai am baterie la niciun dispozitiv, că pe motor n-am încărcat și de acasă nu mi-am luat adaptor de priză nord-americană, cer ajutorul copiilor de pe internet și sunt trimis la vreo cinci kilometri, la un soi de Dedeman al lor: Canadian Tire. Acolo găsesc ce îmi trebuie, mă întorc și mă culc după ce scriu și după ce mănânc de la copii. Un Italian Poutine. Bănuiesc că știți ce e această operă culinară specifică Canadei, nu? Un amestec de cartofi prăjiți cu brânză și un sos peste care, ca să-l facă ”italian”, a pus și un polonic de sos roșu. Rău n-are cum să fie la gust, vă dați seama, dar cum să spui că e ceva tradițional canadian o asemenea abominațiune gastronomică. Înțeleg să mănânci poutine dacă ești în Nunavut în decembrie și stai să tragi pește printr-o copcă în mijlocul lacului. Că te încălzește, te umflă, e și bun la gust. Dar să bagi poutine vara la 28 de grade la terasă mi se pare o infracțiune ce ar trebui pedepsită cu bătaia. Dar fata de la restaurant îmi recomandă prea frumos, așa că cine sunt eu să nu încerc gastronomia canadiană?
Ah, apropo de fată. Înainte să plec după adaptorul găsit pe net de unul dintre băieții care citesc pe aici, îi fac ei o vizită. Domnișoara, bună, zi-mi și mie cum ajung la un butic unde au adaptoare? Îmi explică ea, îmi zice că sunt doar câțiva kilometri, apoi se blochează când aude că o iau la pas. Cică ”are you crazy or homeless?”, că cică doar ăștia merg pe jos. Bine, are dreptate mare. Nu există așa ceva, nimeni nu e pe jos, nici trotuare nu prea au în orășelele astea. Dar chiar și așa, totul se face din mașină, cu mașina. Așa sunt gândite orașele, nici dacă ar vrea nu ar putea altfel. Repet, minus astea cu adevărat uriașe gen Toronto, Montreal și restul. Adică au un orășel unde în centru sunt doar case de locuit, iar tot ce înseamnă magazin alimentar, magazin tip Dedeman, benzinărie și te miri ce e la margine. Te sui în mașină și mergi, ce să faci?
Această călătorie este făcută cu sprijinul, implicarea și aportul BMW Motorrad România și BMW Motorrad Canada.
