Adio, presă!

Cea mai mare deziluzie pe care am suferit-o într-o perioadă în care lumea trebuie să fie foarte responsabilă, adică în pragul pandemiei de coronavirus, a fost legată de reacția mass-media. Lipsa de scrupule arătată de cea din România, goana după audiențe și click-uri, furtul de atenție, toate astea mi-au provocat o scârbă, o silă fără precedent. Instituții media de la care aveam pretenții, ca un naiv bătrân, au transformat povestea coronavirusului într-un adevărat ”Acces Direct”, într-un ”La Măruță” al știrilor.

Se minte voit, se exagerează cumplit, informarea corectă aproape că nu există. E doar un bulgăre de știri alarmiste, de informații care conțin jumătăți de adevăr în cel mai fericit caz. Și abia ăsta e pericolul mare legat de posibila pandemie. Haosul pe care ăștia îl transmit, nu pandemia în sine. ”Virusul ucigaș din Italia”, ”Catastrofa care pândește planeta” și multe alte astfel de formulări imbecile m-au făcut să neglijez complet presa din România în aceste zile.

Și am luat o decizie. Aceea de a mă dezabona complet de la tot ce urmăream din .ro și să îmi fac abonamente cu plată la publicațiile internaționale cu renume, cu credibilitate. Prefer să împart 10-15 dolari în fiecare lună către 2-3-4 astfel de titluri decât să îmi nenorocesc nervii cu ospătarii reprofilați care au ajuns să scrie azi la noi.

Am observat, în timp, că părerea voastră despre ceea ce se petrece în mass-media din România e una proastă, dar chiar și așa, e mai bună decât ceea ce ar merita realitatea. Nu vă puteți imagina la ce nivel s-a ajuns, vă garantez asta. Cei care vă livrează vouă știrile sunt oameni care nu sunt capabili să poarte o conversație, oameni care întreabă cu câți ”i” se scrie ”copil”. Sunt fete botoxate de pe la sate care știu că microfonul în mână e o cale sigură spre patul unui politician sau spre cel al unui fotbalist. Și chiar așa e, am observat o groază de astfel de cazuri în 13 ani și ceva de presă. Nu mai există – ok, există foarte puțini – oameni care fac meseria asta din pasiune, care o fac cu responsabilitate, care își asumă rolul important pe care îl au și depun eforturi pentru a face totul ca la ”carte”.

Am mai zis-o, eu am fost norocos. Cât timp am lucrat în presa de sport, la Gazeta Sporturilor și ProSport, n-am fost nevoit să fac compromisuri și n-am văzut presiuni de niciun fel din partea conducerii pentru ca aceste compromisuri să fie puse în practică. Evident, până în toamna trecută, atunci când după o serie lungă de ode la adresa PSD și a Vioricăi Dăncilă, după ce Anamaria Prodan și Gigi Becali au început să aibă linie directă cu redacția, după ce mă sunau oamenii de fotbal să se plângă de talibanismul noilor colegi, mi-am scris demisia pe o foaie A4 și am plecat în următoarea secundă, fără preaviz.

Aveți grijă ce citiți!