40 de zile în România - Ziua mea liberă

După popasul din Livezi fac ceea ce fac mereu după pauza de iarnă. Adică mă urc pe motor și vreau să merg mult, să mă opresc puțin. Să îi dau pănă pic. E o idee proastă, normal, și chiar dacă știu asta nu iau măsuri. Deși n-am bateriile încărcate, plănuiesc să bat drumul până spre Sighișoara. Am în plan să vizitez niște sate din jur și, pentru un motiv care-mi scapă, consider că e o idee inspirată să ajung în buza weekendului. Atât mă duce capul în momentele astea.

Energia, cât mai e, e rapid consumată de peisaj. În zona Comănești – Moinești, apoi pe tot drumul din Harghita către Miercurea-Ciuc, e dezastru. Nu că s-a defrișat, s-a ras. Munți întregi rași în cap precum Bogdan Stelea în vremurile de glorie. Dezastrul e vizibil, zona pare una industrială, sunt tot felul de exploatări la vedere, coșuri de fum, sunete de drujbă și alte instrumente cu care se taie și prelucrează lemnul. Dealurile rase de copaci sunt cele frumoase. Căci există și dealuri pe care tăierea n-a fost făcută estetic. Au rămas cioturi, peisajul e apocaliptic, arată de parcă tocmai ar fi trecut o tornadă puternică prin zonă. Și e păcat. Păcat pentru că zona e frumoasă foc acolo unde pădurea a mai scăpat. E atât de frumos încât merg cu 60 la oră, mă depășește toată lumea și nu mă interesează, merg mai mult cu ochii pe peisaj decât pe șosea. Oricum nu prea e trafic.

Ce naiba e în mintea noastră? Atât de sălbatici sunt oamenii? Atât de needucați? Pentru că doar lipsa de educație, aia elementară, poate duce la așa ceva. Înțeleg că unii n-au alte repere în viață în afară de ban. E limpede oriunde ai privi. E limpede și dacă le asculți muzica. Și nu, nu mă refer la manele. Dar chiar să faci orice pentru bani? Să nenorocești în halul ăsta pădurile? În Harghita, pe măsură ce avansez, situația persistă. Doar că acolo e un dezastru diferit. Dacă în Bucovina, Maramureș sau în zona Comănești se vede pe casele oamenilor că lemnul a fost furat, e bogăție, în satele din Harghita lucrurile arată de parcă pădurile au fost tăiate de cotropitori. Sau date tribut la sultan. E sărăcie mare, mă sincer îndoiesc că banii din lemn s-au întors la săteni.

Nu mi-e foame, dar mă opresc să mănânc. În Ghimeș, pe dreapta, văd un loc care arată frumos. O curte pietruită, cu o porțiune mare de iarbă, și cu niște mese de lemn în aer liber. Kemences piheno îi spune, nu știu ce înseamnă, dar e cel mai fain loc din zonă, dacă treceți vreodată. Mă așez, comand o fasole cu cârnat de casă și primesc. Ospătărița, care mă salută vesel în română apoi în maghiară, se lămurește ce limbă vorbesc și continuă doar în română. Mâncarea e bună, e rurală, nimic cu pretenții. Și nici scumpă.

Mănânc și planific. Vreau să fac din Sighișoara primul episod din noul meu plan, cel cu cartierul general în jurul căruia să mă învârt două-trei zile. Ca să evit oboseala aia mare. Știu că am ce face pe acolo, prin satele săsești, așa că mă urc pe motor și îi dau tare, să ajung. Doar că sunt mulți kilometri și, ca tacâmul să fie complet, înainte de Odorheiul Secuiesc mă prinde ploaia. Nu orice ploaie, tată! O ploaie torențială care vine fix pe serpentine, pe curbe, într-un loc foarte aglomerat în care nici locuri de oprit nu prea sunt. Nu durează mult, probabil un sfert de oră, dar e suficient. Sunt fleașcă. N-am oprit să îmi pun costumul de ploaie, n-am oprit nici măcar să îmi închid ventilațiile de pe costum, a intrat apă-n mine ca într-o barcă somaleză mitraliată de petrolierele rusești. Asta îmi mai lipsea acum. Cred c-am mai scris eu cândva, nu îmi aduc aminte exact unde și în ce context, dar excelez în a lua decizii proaste în momentele în care sunt obosit. Ăsta e un exemplu.

Până la Sighișoara mai opresc doar pe malul lacului, la Barajul Frumoasa. Mă simt ca în ziua mea liberă, nu scot telefonul prea des, nu mă întrebuințez. Mă plimb, ușurel. Barajul Frumoasa. Dacă n-ați fost, mergeți. Acum văd că au asfaltat și una dintre laturi, se poate intra cu mașina până-n coada lacului, iar peisajul e superb. Și n-am văzut aglomerație aici niciodată, c-am mai fost de vreo două ori. Ridic drona, dar n-am spor. Încep să și tremur, iar frica de răceală e amplificată de gândul că dacă mă ia acum e imposibil să nu mă bage în rândul infectaților cu covid. Chiar nu e un moment bun să răcesc.