40 de zile în România – Ocupăm cu forța

La Sighișoara mă odihnesc, nu se discută. Și nu doar că mă odihnesc, vreau să stau în condiții bune, să am un pat bun, să am duș, să am tot ce îmi trebuie. Până la urmă restul călătoriei depinde de felul în care mă simt. Dacă sunt obosit, nici cheful nu mai e cum trebuie. Și mă cunosc, știu cum fac când nu am chef. Evit locuri în care știu că drumul e mai greu, iau scurtături, nu mă bag prin noroaie chiar dacă știu că ar merita, că pot ajunge undeva unde e frumos.

Stau la Atrium Studio, un loc fenomenal care are niște prețuri bune de tot. Acolo e cartierul general despre care tot vorbeam, de acolo am de gând să vizitez satele săsești. Culmea, fără niciun fel de planificare, mă întâlnesc și cu o grămadă de prieteni. Și când zic o grămadă, nu exagerez. Mulți, pe motoare și cu mașini, veniți împreună și nu. Zici că sunt în București. Chiar simt nevoia de socializare. Mă rog, în măsura în care socializez eu. Cu măsură.

Prima țintă e Stejăreni. La ieșirea spre Mediaș, înainte de Daneș, se face o stângă pe un drum proaspăt asfaltat. O singură bandă, șerpuită, merge prin pădure. La prima vedere nu pare să ducă undeva. Nu prea vezi lucruri stânga-dreapta, copaci, oi la păscut, câte o casă de vacanță pe ici, pe colo. Doar că, după nici zece kilometri, drumul intră brusc în satul Stejăreni. Un sat săsesc, ca peste tot în zonă, din care sașii lipsesc. Sau dacă sunt, sunt în număr foarte mic, păstrează casele pentru vacanțele în care mai vin. Altfel, fără să îmi doresc să pornesc o polemică ce știu că va degenera, nici nu am cum să ignor realitatea. Căci noi, românii, am preluat corectitudinea asta politică și o aplicăm mai abitir ca vestul. Realitatea este că în o groază de sate săsești părăsite total sau parțial din zona Transilvaniei, multe case au fost ocupate abuziv. Și nu e doar asta problema. Problema e că ocupanții au contribuit din plin la degradare, la manelizarea acestor sate. Despre renovări nu putem vorbi, dar putem vorbi despre peticiri inestetice. Despre porți de metal auriu, despre termopane albe, despre Golfuri 2 și 3 parcate aiurea. Cine știe cum arătau satele săsești și vede ce e acum în cele mai multe dintre ele rămâne șocat. E drept, în Stejăreni nu e așa grav. Poate și pentru că e mai izolat, nu e semnal de internet, nu e nici măcar semnal de telefonie mobilă, chiar dacă e la câteva zeci de kilometri distanță de Sighișoara. Dar tot sunt specimene care cară capre în portbagajul mașinii, tot duduie niște manele dintr-un Golf care fumegă pe la eșapament.

Iar o altă realitate, revoltătoare, e că lucrurile astea se întâmplă cu acceptul autorităților locale. Primari care și-au asigurat masa de votanți oferind, cu acte sau fără, casele săsești celor care le ocupaseră abuziv. Sunt o groază de astfel de cazuri. Și da, sunt pentru ajutarea celor care poate n-aveau unde sta. Perfect de acord. Dar lucrul ăsta nu se întâmplă în satele săsești. Sau, să nu fiu dur, nu se întâmplă peste tot. Îmi amintesc, din edițiile trecute de GS TT, că dădeam prin sate izolate din Transilvania de comunități de ocupanți abuziv care puneau la pământ casele săsești, șurile alea uriașe, câteodată și bisericile și, din cărămida obținută în urma demolării, își ridicau cocioabe cu etaj și tablă sclipitoare. Și, de fiecare dată, făceau asta cu acceptul autorităților.

Revenind, Stejăreni are norocul că e protejat în mare măsură de asta. Nu se îmbulzește lumea unde nu e tehnologie GSM avansată. Peste deal, tot pe o bucată de drum asfaltat, se trece în Criș. Un sat mai mare, mai populat, sat care găzduiește celebrul deja Castel Bethlen. Zona arată bine, asta pentru că urmașii familiei Bethlen au cumpărat o groază de proprietăți pe acolo, proprietăți lăsate într-o stare cumplită de degradare de complicitatea sătenilor cu cea a autorităților locale, și s-au apucat de renovat. Și nu orice renovat, renovat cu bun gust, urmând indicațiile și modul de lucru de acum mulți ani, de când au fost construite satele alea. Lemn inserat prin cărămidă, ferestre cu tâmplărie de lemn, Criș arată, în zona lui centrală, adică pe lângă castel, absolut extraordinar. Chiar dacă nu e totul terminat. Și, fără să mă pricep la domeniu, aș avea curaj să pariez că în scurt timp, în doar câțiva ani, Crișul o să fie o destinație turistică extrem de vânată. Are un potențial uriaș. E, practic, o mică Sighișoara lângă Sighișoara. Doar că fără partea urbană. În jur sunt păduri, pășuni, am văzut și un lac, pare un loc perfect pentru relaxare.

Mă mai învârt prin zonă, ajung inclusiv la Nadeș, pe drumul spre Târgu Mureș, intru prin curți, mă mai uit la case. E relaxant, e așa cum îmi trebuie mie acum, în perioada asta în care s-a acumulat oboseala.

Și mă tot gândeam. Dacă citești textele mele într-o notă pesimistă, ai putea să îți faci o impresie greșită. Doar că nu pot să fiu fru-fru, hipster obosit și ignorant, și să vă umplu de ”vai, ce frumoasă e România”, ”ce pur e totul”, ”ce oameni gospodari și ce ciocănitori puternice bat în stejari”. Da, România e frumoasă, am subliniat asta în absolut fiecare text din tura asta, dar nu putem să ne ignorăm problemele. Tăiatul de lemne de-a valma, prostul gust alimentat de bani, cei care ocupă abuziv case ce ar trebui să fie monumente, gunoaiele aruncate în albiile râurilor, în lacuri și pe marginea drumurilor. Toate sunt probleme reale, fac parte din țara asta, trădează comportamentul pe care noi îl avem cu noi, în interiorul nostru. Nu sunt nici elemente de propagandă străină, rusească sau americană, nu sunt nici bârfe ale vecinilor invidioși pe frumusețile noastre. Sunt realități pe care le putem schimba în mai bine doar dacă le acceptăm ca fiind probleme și dacă luăm măsuri, dure sau mai puțin dure, de a îndrepta comportamentul care a dus la starea asta.

Spun asta pentru că dacă te apuci să citești textele ”jurnaliștilor de travel” sau a ”bloggerilor de călătorie” despre România ai putea să crezi că ești într-un basm. Totul e mirific, totul e civilizat, oamenii sunt niște arhangheli, niște luptători ai binelului, niște făcători de minuni. O să crezi că suntem o combinație de natură elvețiană, cu ospitalitate olandeză și cu servicii de Germania. Și nu e așa, deloc. Am mai zis, acum câteva texte, noi avem un noroc colosal, uriaș, că avem o țară atât de ofertantă. Că ne scoate din multe, ne dă de mâncare. La propriu, dar mai ales la figurat. Și repet, am fi fost ultimii oameni dacă aveam relieful Ungariei. Ultimii, fără nicio îndoială spun asta.

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic
• Acolo unde turistul e inamic
• Maramureș, mai pe lângă
• Mi-e teamă că nu mai plec
• În Breb se zace
• Cum fac să stau în Apuseni?
• Liniștea și foamea din munți
• Țară frumoasă, solicit ajutor
• Programul Primul Cort
• Pe munte, la schit
• Căzături și cartofi noi
• Cazare la schit
• Cu sapa-n mână
• Nu mă mai ascultă corpul
• Cârtițele și istoria
• Conacul dintr-un sat
• Ziua mea liberă

[instagram-feed]