web analytics
40 de zile in Romania

40 de zile în România – Mihai Viteazul și Transgaz

Mi-am făcut un obicei, atunci când plec cu motocicleta, să nu îmi planific o zi cu două evenimente importante. Și prin evenimente înțelegeți ce vreți. Două întâlniri importante, două lucruri tari de vizitat, două pasuri montane de trecut. Orice. Doar că Fundătura Ponorului, deși a fost un consum mental destul de important, nu s-a materializat. Și, chiar dacă am rămas un pic blocat pe peisajele de acolo, peisaje văzute în poze, chiar dacă dezamăgirea mi-a retezat suficient din aripi că nici un Red Bull rece nu mă mai rezolvă, iată că sunt în fața obiectivului cu numărul doi.

Bine, eu am procedat corect. Dacă ajungeam la Fundătura Ponorului aș fi rămas acolo. O noapte, poate chiar și două, depinde cât de mult aș fi rezistat fără internet și fără semnal la telefon. Și nu pentru că aș fi vreun dependent, ci pentru că am certitudinea că nu mi-aș fi rezolvat toate problemele și n-aș fi anunțat lumea că sunt acolo. Așa fac de obicei. De aia nu mi-aș fi permis să stau prea mult pentru că s-ar fi adunat apelurile pe un telefon închis și m-aș fi trezit că sunt în căutare generală prin România, dat dispărut și eventual și cu vreo recompensă pentru găsitor. Dar asta e altă bucată de ficțiune.

Las în spate intersecția care m-ar fi dus în Fundătură și cobor spre Petroșani. Drumul, dacă nu l-ați parcurs până acum, e spectaculos. Sigur, e DN. Adică e aglomerat, e plin de meseriași care depășesc în curbe, de mașini cu volanul pe dreapta care ies câte doi metri pe contrasens ca să vadă dacă vine cineva din față în momentul depășirii. Dar stânga-dreapta arată genial. E un fel de Rohan, doar că verde, pentru cine a văzut Lord of the Rings sau, mai bine, pentru cei care au fost suficient de curajoși încât să pună mâna și să citească opera lui Tolkien. Știu că acum e la modă să îl citești pe repetentul ăla de Flick și să te uiți la filmele lui Bromania cu Maticiuc, dar Tolkien nu e vreun clasic rus, efortul e minim. Și e antrenant.

Vreau să ajung pe Transvulcan. Sunt ca Transalpina și Transfăgărășan, doar că nu e atât de vizitat deocamdată. E un drum care, în sensul în care îl parcurg eu, pleacă de undeva de la marginea orașului Vulcan din județul Hunedoara și ajunge în județul Gorj, într-un sat oarecare. Faptul că face legătura între Oltenia și Transilvania e tare, dar nu la fel de tare precum următoarea informație. Pe ceea ce e astăzi DJ664, la 1600 trecea Mihai Viteazul munții în drumul său spre Viena pentru a trata cu împăratul Rudolf al II-lea.

Vulcan e un oraș minier. N-am să vă mint, e urâțel, dar bănuiesc că nu a fost făcut cu scopul de a rușina Parisul, ci cu scopul de a oferi găzduire unui număr cât mai mare de mineri. E atât de urât pe la periferii încât îmi aduce aminte de orașele miniere din Siberia aia îndepărtată, de pe Drumul Oaselor. Un fel de Ust Nera, doar că în Vulcan se ajunge mai ușor. Blocurile arată însă la fel. Tot fără balcoane în cea mai mare parte a lor, tot cu urme de rugină scursă de sub pervazele de metal și intrată, pentru eternitate, în tencuiala clădirii. Tot cu uși de metal ruginite și găurite la intrări, tot cu alei mici, pavate inestetic, care dau direct în drum. Nu e vina nimănui, e doar o realitate. Măcar ăia prin Siberia n-au altă variantă, nu e ca și cum pot intra în Dedeman să cumpere materiale. Vulcan e într-o țară al cărei președinte se laudă că face parte din Uniunea Europeană. Zic și eu.

Însă urcarea pe Transvulcan e altă poveste. O plăcere pentru orice posesor de motocicletă, probabil și pentru șoferi. Drumul e asfaltat, asfaltul e perfect, însă e mai abrupt decât orice drum pe care am mers eu până acum. Nu e nimic periculos, nu mă refer la râpe, ci la drumul propriu-zis. Șerpuirile, curbele, asfaltul. Totul urcă și urcă brusc. Asta pentru că se ajunge relativ repede în Pasul Vulcan, la puțin peste 1600 de metri. Priveliștea, vorba unui nene din primele videoclipuri viralizate din istoria internetului românesc, o puteți vedea și dumneavoastră. De la căldura din Vulcan la cele 15 grade de aici în doar câteva minute. Și nu doar 15 grade, 15 grade și vânt rece. Cel mai înalt punct e marcat prin niște monumente ce par construite recent, monumente închinate eroilor din Primul Război Mondial. Sunt de văzut, zona arată minunat, chiar dacă e un zgomot infernal.

Nu doar Mihai Viteazul și-a dat seama că peste munți, prin zona asta, e cel mai scurt drum spre Viena. Ci și Transgaz. Pentru că această companie se ocupă de proiectul de construire al conductei de gaze BRUA, adică Bulgaria – România – Ungaria – Austria, proiect gigant a cărui primă fază costă vreo jumătate de miliard de euro și care țintește, între altele… mă rog, google it. E plictisitor și e plin de promisiuni cu iz politic. Faza e că pot să fiu de acord că e proiect gigant. Se sapă în vârf de munte, la propriu, și se bagă niște țevi de intră Matizul prin ele. Estetic e oribil, e ca în filmele Apocaliptice, ca în pliantele preaiubitorilor de natură, ăia care exagerează masiv cu previziunile fataliste și pictează munții radiografiați, cu scurgeri de petrol prin ei, cu copacii tăiați și cu pompe care scot petrol de peste tot. Sunt sigur că BRUA e o chestie super folositoare, așa că disconfortul temporar produs de niște monștri Komatsu urcați în vârf de munte e ușor de acceptat.

Da, frumos în Pasul Vulcan, now what? Știam, când m-am apucat să urc, că asfaltul e doar până în pas. Adică din orașul Vulcan până sus, la o mie șase sute de metri. Coborârea nu e asfaltată. Și de ce ar fi? Doar au fost alocate fonduri și au fost făcute planuri de ani de zile. Dar nu ne grăbim, să nu Doamne-ferește să greșim ceva. Sigur, nu e vreun punct uriaș de interes pe partea cealaltă, în Gorj, însă Transvulcanul ar putea deveni o sursă de turism pentru o zonă destul de neglijată. Că nu există turist în lumea asta care să fi zis că vrea să își facă weekendul în Vulcan. Dar, dacă ar avea un Transvulcan asfaltat, poate că altul ar fi discursul. Problema mea, înainte să îmi pese de problemele autorităților locale puturoase, este că drumul ăsta nu e abrupt doar la urcare. E abrupt și la coborâre. Și asta nu m-ar deranja, că nu e trafic, pot folosi toată lățimea, cobor. Însă a cam plouat. Nu mult, dar relativ recent. Și chiar dacă văcarul mă asigură că mă duc glonț cu GS-ul până jos, fără emoții, prima coborâre îmi poziționează un morcov masiv, cu tot cu Buggs Bunny. Care e faza? Komatsu alea care se tot plimbă pentru proiectul BRUA au făcut șanțuri. În mod normal nu e bai, că e plină țara de astfel de drumuri. Doar că porțiunea de mijloc, adică între șanțuri, e acum udă. S-a uscat la suprafață, dar doi centimetri sub praful de la exterior e ud. Și e un pământ fără pietre, cleios și alunecos.

Prima coborâre, abruptă, mă trimite de pe dreapta pe stânga, dintr-un șanț în altul și îmi dă emoții. Pentru că de la unghiul agresiv de înclinare nici oprirea nu e tocmai sigură. Am jde kile de bagaje, motocicleta e grea de cur, e foarte aplecată în față și nu prea vrea să se oprească. Transpir cu toate cele 15 grade de afară și încep să gândesc practic. Ce rost are să mă chinui în halul ăsta ca să ajung în satul Whatever din județul Gorj? Dacă era uscat nici nu discutam, era fun. Dar când e ud nu e fun, așa că îi dăm retur. Retur însemnând înapoi spre 1600 de metri, coborâre prin Vulcan și Defileul Jiului spre Tg. Jiu. Ce să fac în Tg. Jiu? Să încep drumul prin caniculă, cum adică ce să fac? Ce poate fi mai plăcut decât 30 și ceva de grade după o lună de mers la temperaturi plăcute?

Din seria 40 de zile în România:

[instagram-feed]

This image has an empty alt attribute; its file name is BMW_bannere_R1250GS_850x150px_062020-1024x181.png

8 comentarii

  • Hai ca Tran-Asta suna belea! (Banuiesc ca nu sti panta cat e… sau?) In perioada mea de amatorism pe cursiera am bifat cateva catarari celebre pt panta abrupta. Nefiind vreun matz de catarator de 60 de kile, iti dai seama ce chin era pe genunchii mei…plus ca intreagul sistem muscular, inclusiv muschii de pe craniu si cei care actioneaza maxilarul, era incordat la maximum…ce sa mai…transformasem placerea in chin…sau invers. Multe sunt in zona Comarnic-Campina-Breaza dar sunt destul de scurtute. Cea mai grea catarare lunga mi s-a parut Transalpina mai ales prima portiune cand iesi din Novaci si e in linie dreapta. Cu toate astea e abordabila, nu e ca, de exemplu, Provita sau Valea Fiarelor unde se ridica bicicleta pe roata din spate. Traseul de care vorbesti s-ar potrivi de minune pt o bicicleta tip “gravel”, o cursiera pe care o poti folosi si pe drumuri neasfaltate, e la moda de ceva ani. Ce nu mi-a placut niciodata in turele care dau in Gorj e ca saracia si mizeria sunt de-a dreptul umilitoare pt orice roman… Exact cum imi spunea acum ceva timp un domn care e nepot de-al lui Brancusi: “Ba, noi suntem din locurile alea unde mor cainii de foame!”

  • Daca stiam ca esti/treci prin Vulcan te invitam la o bere. P.S. Daca mai vrei un drum fain mergi spre Uricani si iesi la Baile Herculane.

Leave a Reply to Cristian Scutariu X

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.