40 de zile în România – Fetele necinstite

Îmi vine să îi dau mare pumn organismului meu, cu ale lui ifose. Dacă până acum, în tura prin România, la ora 6 jumate eram în picioare, de parcă-mi cereau copiii de mâncare, când am ajuns în București s-a schimbat totul. Dorm ca patronii, la 8 jumate abia deschid câte un ochi să mă asigur că n-am murit în somn și, cu greu, mă trezesc complet pe la 9. Dar de la trezit la ridicat e distanță mare. Căci am telefonul lângă mine, proaspăt încărcat, și îi dau jos 20 de procente din baterie timp de 30 de minute ca să nu cumva să scap vreo mizerie postată de cineva pe Facebook sau pe Instagram.

Plec din București, Bucureștiul a fost un popas și e un pic ciudat. Nu că mi-aș fi ieșit din ritm, dar mi se pare nenaturală hârjoneala cu bagajele, aranjatul, îndesatul, potrivitul. Bine măcar că am avut timp să-mi spăl chestii, am spălat inclusiv costumul moto că mirosea a otravă combinată cu amoniac și fermă de porci. Altă viață, zic. Să merg pe motor mirosind a levănțică, a nori pufoși și a cremă de zahăr ars. Doar că asta ține vreo 20 de minute, că în București s-a deschis scoarța pământului și aerul e atât de fierbinte încât mi-e teamă, la semafoare, să nu cumva să îmi intre roțile în asfaltul moale. Trebuie să ies din Popești-Leordeni, acest neg al Bucureștiului, și să mă duc spre Oltenița.

De ce să mă duc spre Oltenița, întrebați? În primul rând ca să vizitez casa memorială Ion Iliescu și în al doilea rând pentru că pe acolo mi-e traseul. Cât am stat cu cracii în sus la București, sorbind băuturi răcoritoare la umbra brazilor la Reforma 9, un prieten (din Oltenița) mi-a reconfigurat traseul. Cică e mișto pe acolo, dacă tot vreau să trec Dunărea la Ostrov, să apuc drumul de la Oltenița la Călărași pe digul Dunării. Da, da. Cică există așa ceva, se poate circula, și ar fi și mișto. Și cică să-mi încep drumul de undeva de lângă Oltenița, de unde se varsă Argeșu-n Dunăre.

Așa că apuc drumul Popeștiului și, din cauza traficului minunat din zonă, la Șoseaua de Centură sunt deja înzilizit. Adică fleașcă, o combinație de transpirație abundentă cu praf, noxe și mirosuri de mici. Adio costum curat, frumos mirositor. De acolo e simplu, merge drumul singur. Vorba prietenului în cauză, de la Piața Sudului fac stânga și țin drept, nu mai iau niciun viraj, până ajung la Dunăre. Așa e. E drept, drept ca-n Mongolia. Doar că e drumul mai prost.

Omul are dreptate, n-ar fi fost bine să ratez vărsarea Argeșului în Dunăre. Doar că, în ideea exprimată de mai multe ori în textele pe care le-am publicat din această tură, noi suntem inamicii frumosului. Ca să ajungi la punctul unde se întâmplă lucrul ăsta trebuie să ai GS. Sau un SUV puternic. Că autoritățile locale din Oltenița au avut alte priorități, nu s-au gândit că ar fi necesar să amenajeze măcar un drum până acolo. Vorba aia, când ai atât de multe puncte turistice interesante în oraș, le mai lași deoparte pe cele de lângă. Mai nasol e că peste Dunăre e un oraș bulgăresc care arată, de la distanță, de parcă-i ceva pe malul lacului Como. Case frumoase, nu vile hidoase, acoperișuri (toate!) din țiglă roșie, uniform, elegant. Pozez, mă las capsat în gheata moto de un câine nervos care păzește o baracă din zonă, și mă opresc la un bar. Acolo, anunțat de prietenul meu, patronul mă lămurește pe unde trebuie să o iau ca să ajung pe dig. E atât de amabil încât dă niște telefoane să se asigure că am cum să merg pe dig până la Călărași, apoi aranjează cu un localnic să mă conducă, cu mașina, prin Oltenița ca să nu cumva să ratez intrarea, că nu e nimic semnalizat. Îmi pune în traistă o apă plată la doi litri, îmi face o cafea cu lapte (bună!) și îmi dă un set de bețe anti-țânțari, că ”zona asta e plină de țânțari, te mănâncă de viu, Autanul e sos pentru ei”. A, fără bani. Nu îmi ia niciun ban, ba insistă să iau și un Pepsi la mine, dar refuz din motive de obezitate morbidă.

Digul ăsta e, în realitate, un drum înălțat care merge pe lângă cursul Dunării. Nu e asfalt, e pământ, dar cum pe aici n-a mai plouat din 1936 nu am emoții prea mari. Merge bine, sunt din când în când puncte unde pădurea se termină și poți vedea cursul apei, pescarii, poate și braconierii. E frumos, mult mai frumos decât orice alt drum aș fi putut alege până la Călărași. Problema, prima dintre ele, e că afară e îngrozitor de cald. E deja aproape de ora 1 și termometrul motocicletei îmi arată 35 de grade. Crunt! A doua problemă e că, tot din când în când, sunt niște puncte de control pe acest dig. Nu știu care le e rolul, n-am oprit să întreb, dar sunt niște case în care stă cineva și câte o barieră în dreptul acestor case. Primele 5-6 sunt ridicate, dar n-am norocul ăsta până la final. Nu ajung la Călărași pe dig pentru că prind o barieră coborâtă. În casă, nimeni. Mă rog, cred că nimeni. Motorul GS-ului se aude din China, ar fi ieșit cineva. Am claxonat, m-am fâțâit pe acolo, nimic. Și nici de ocolit nu merge, am prins fix bariera care e continuată cu un gard din sârme, n-am cum să ocolesc. Așa că mă întorc, distrus de soare și de căldură, până la o potecă ce coboară de pe dig în câmp. Câmp, câmp, merg printr-un lan de porumb, pe marginea lui, fur doi ca să încerc să îmi fac porumb copt mai încolo, și îi dau așa, pe pământ, nisip și pe praf, până ies la șosea. De aici e simplu, știu să ajung acolo unde mă ia bacul să mă ducă, peste Dunăre, la Ostrov.

Diseară vreau să dorm la Canaraua Fetii, un loc despre care auzisem acum multă vreme, dar la care n-am ajuns până acum. E la vreo 30 de kilometri de Ostrov, spre Constanța. Se iese din drumul principal, se face o dreaptă pe drum pietruit spre o carieră de piatră albă. Cariera, abandonată se pare, e spectaculoasă. Un pic creepy, dar spectaculoasă. De acolo mai sunt vreo patru kilometri până la locul ăsta. Canaraua Fetii e un șir de grote, de peșteri săpate în stâncă. Legenda care i-a dat numele spune în acest canion își ascundau sătenii fetele ca să nu fie, citez din tabloul cu explicații pentru turiști, ”necinstite” de soldații turci. Doar că după un timp turcii le-au dat de urmă și ele, fetele, ca să nu fie necinstite, s-au aruncat de pe buza peșterii în gol și au murit. Evident. Că e plin de piatră. Tot la fel de interesant e că un astfel de punct de interes a primit nume turcesc, ”canara” însemnând ”albie săpată de ape”. Practic, turcii ne-au necinstit româncele, noi i-am cinstit pe ei denumind locul în turcă. Bun!

Locul e frumușel. Peștera principală, la care se urcă la picior, duce într-o mică deschizătură în stâncă prin care am refuzat vehement să intru. Deși am înțeles, când am citit despre locul ăsta zilele trecute, că pe acolo se ajunge la o altă deschizătură de unde e un view mișto, pe aici nu e țipenie de om. E o mănăstire în apropiere, dar nu mișcă nimeni, nimic. E o liniște ciudată și vreo oră și ceva, cât m-am tot învârtit prin zonă, n-am văzut picior de om. Așa că decizia de a refuza să intru într-o gaură întunecată dintr-o stâncă aflată la câteva zeci de metri deasupra solului mi se pare una solidă și pe deplin justificată de circumstanțe.

Și ce face un om când aude că locul în care a ajuns e bântuit de sufletele a zeci de fete care s-au sinucis, necinstite de turci? Pune cortul, normal! La vreo doi kilometri de peșteri, tot în canion, pe marginea unui drum de pământ pe care nu trece nimeni. Iarba-i cam mare, sper să nu fac colecție de căpușe și alte sugătoare de sânge, dar alte locuri mai frumoase n-am văzut și încă am energie să dorm la cort, e timp și de pensiuni. Fac și ultima porție de mâncare deshidratată, niște paste bolognese care sunt mai bune decât arată, beau doi litri de apă de parcă n-ar fi fost și mă întind. Mi-am luat în cort, frumușel, cuțitul și spray-ul cu piper în caz că mă vizitează vreun strigoi de fată sinucisă pe timp de noapte și, vorba lui Mihai Eminescu: YOLO! Nu e semnal deloc, nici de telefon și nici de net.

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic
• Acolo unde turistul e inamic
• Maramureș, mai pe lângă
• Mi-e teamă că nu mai plec
• În Breb se zace
• Cum fac să stau în Apuseni?
• Liniștea și foamea din munți
• Țară frumoasă, solicit ajutor
• Programul Primul Cort
• Pe munte, la schit
• Căzături și cartofi noi
• Cazare la schit
• Cu sapa-n mână
• Nu mă mai ascultă corpul
• Cârtițele și istoria
• Conacul dintr-un sat
• Ziua mea liberă
• Ocupăm cu forța
• Ce să faci și cu banii?
• Oriodaiorinodai
• Pe aici nu se trece
• Mihai Viteazul și Transgaz

[instagram-feed]