40 de zile în România – Conacul dintr-un sat

Îmi plac și mie locurile frumoase și populare din România. Le vizitez, de obicei când nu e sezon. Însă mai mult decât un Vidraru, o Transalpina, un Bran, prefer să găsesc locuri faine în zone care, altfel, nu spun nimic. Și e plină țara asta de locuri frumoase care au ghinionul să fie în zone sterpe ca potențial turistic. Majoritatea nu face efortul de a petrece o zi la volan ca să meargă, de exemplu, acolo unde am fost eu acum vreo trei săptămâni la stână. Un loc fain, fain de tot, dar până la care îți cânți în gând toate melodiile învățate din copilărie și până în prezent, că altceva n-ai ce face. N-ai unde opri, n-ai ce vizita, de multe ori nici n-ai unde trage pe dreapta să mănânci o ciorbă caldă.

Ca să treci din Bacău spre munte, Moinești, Comănești și mai departe spre județul Harghita, drumul e banal. Asta dacă îl alegi pe cel clasic, folosit de toată lumea, sugerat de Waze și Google Maps. Însă poți trișa, cum am făcut eu, și descoperi zone frumoase. Din Bacău iei drumul Oneștiului. Ai o porțiune scurtă și frumușică de serpentine, în Măgura, apoi drumul e relativ liber. Trece prin sate, dar nu e o tragedie. Mergi așa vreo 30 de kilometri până ajungi în comuna Livezi. Și de acolo începe distracția. Faci dreapta pe drumul județean 117, Prăjoaia, apoi Berzunți. E o combinație de asfalt perfect, apoi macadam, dar și multe zone în care se lucrează pentru asfaltare. E plin de viraje, vezi și peisaje pe măsură ce urci, dacă ești curios poți intra în Buda. Curios sau curajos. Curajos sau inconștient, ca mine. Buda e un sat populat, în mare parte, cu oameni care au făcut rost de bani într-un mod miraculos. Să zicem. Lumea rea spune că banii au fost adunați din cerșit în străinătate. Dar eu nu ascult lumea rea. Sigur au fost strânși din muncă multă. Ei bine, ramura aia din Buda, cunoscută în zonă și imposibil de ratat, conține o stradă lungă și șerpuită, la baza pădurii, pe lângă care s-au construit case în cel mai urât mod posibil. Niște hidoșenii, niște căsoaie oribile, cu unul sau două etaje, direct la drum, fără curte, fără nimic. Și nu sunt doar ele urâte, oamenii de acolo care sigur n-au niciun fel de autorizație de construcție, am curaj să pariez tot ce dețin, au ținut să marcheze urâtul și prin garduri. Armani, Versace, simbolul Euro, totul în auriu cu negru și alte culori nepotrivite. E festivalul în care se sărbătorește uciderea și îngroparea bunului simț. Și știu că aici mergeau niște poze, dar nu prea am avut curaj. Strada e extrem de îngustă, abia încape o mașină, toate casele sunt la drum, locuitorii sunt toți afară, pe bănci, și nu prea apreciază vizitatorii. Cu atât mai puțin vizitatorii pe care îi chinuie talentul de fotograf.

Când mi-am făcut curaj să simulez un cercetat de Google Maps, pretext pentru a folosi camera frontală pentru un selfie din care să se vadă gardul cu ”Euro”, am primit vreo zece priviri curioase. Și, curajos, am bagat repede telefonul și am urmat drumul până când s-a terminat asfaltul și a început un drum de tractor. O nenorocire, cu noroi mare, nu mai ieșea GS-ul de acolo nici cu macaraua. Am întors motocicleta intrând un pic în curtea unui om și am părăsit satul pe unde am intrat cu o viteză complet neadecvată condițiilor de drum. Oricum, amuzant. Aș face o notă către Primăria Buda, sau cine naiba păstorește satul ăla, să întreb ce autorizații au casele alea urâte construite în buza pădurii, pe deal. Că eu dacă îmi pun o bancă în fața blocului primesc 50.000 de euro amendă în 24 de ore de la cinșpe echipaje ale Poliției Locale.

Dar Buda e o excepție, o puteți considera chiar experiență. Mai departe mergeți spre Cernu și părăsiți județeanul 117 pentru comunalul 117. E tot macadam, tot bine compactat, merge orice pe acolo. De la 1250 GS la Seria 7. Peisajul se schimbă, drumul șerpuiește printr-o vale, satele sunt tot mai civilizate și ajungeți, pe un asfalt negru și nou, în Tescani. Cum să vă zic eu? Tescani este exact satul în care nu pare să fie ceva notabil. Nici case deosebite, nici peisaje cine știe ce, nu e nimic care v-ar putea atrage atenția. Însă la marginea lui, bine semnalizat de indicatoarele rutiere, găsiți o construcție superbă. Un fost conac al familiei boierești Rosetti-Tescanu, ceva atât de frumos încât mi-e greu să înțeleg cum s-a integrat vreodată în peisajul ăla. E un loc unde a trăit și unde a compus George Enescu. Așezat într-un parc dendrologic, conacul ar trebui să funcționeze astăzi ca muzeu și ca hotel. Sau pensiune. Poate că e așa, însă când am ajuns eu acolo, dimineața, nu era nimeni. Poarta deschisă, niște dulăi uriași, liberi, care lătrau de fugeau demonii din tine. Plus niște muncitori, în depărtare, care toaletau vegetația. La intrare, nimeni. La casa de bilete, nimeni. Intrarea în conac, închisă. Chiar și așa, impresia e extraordinară, parcul e impunător. E un loc în care te poți relaxa, încărca. Mai ales dacă ești prieten cu câinii.

De dormit, dorm în Livezi. Am nevoie mare de odihnă, odihnă adevărată. Și am parte de asta. De un pat bun, de mâncare adevărată, de un cozonac proaspăt cu lapte. Acum sunt precum telefonul încărcat în grabă, în timp ce faci dușul care precede ieșirea în oraș. E ceva baterie, dar nu ai habar cât te va ține. Cu siguranță nu e suficient cât să stai relaxat. Dar e ceva. Mă tot gândesc cum ar fi fost să nu am 1250 acum. Să fi avut 850-ul care îmi solicita mult mai mult brațele. Probabil că rău.

Din seria 40 de zile în România:

• De ce?
• Ciobanii din Lunca Jijiei
• Autenticul nu e poetic
• Acolo unde turistul e inamic
• Maramureș, mai pe lângă
• Mi-e teamă că nu mai plec
• În Breb se zace
• Cum fac să stau în Apuseni?
• Liniștea și foamea din munți
• Țară frumoasă, solicit ajutor
• Programul Primul Cort
• Pe munte, la schit
• Căzături și cartofi noi
• Cazare la schit
• Cu sapa-n mână
• Nu mă mai ascultă corpul
• Cârtițele și istoria

[instagram-feed]