Sunt lucruri în lumea asta luate drept reper de bun gust. Și nu avem cum și, mai ales, de ce să contestăm asta. Precum noțiunea de ”rău”, cea de ”bine” și cea de ”bun gust” este dincolo de a necesita explicații. Cum se ajunge acolo? Sunt diferite ”rețete”, să zicem. Bunul gust nu ține neapărat de bani, unii ar argumenta că din contră, banul corupe bunul gust. Cred că bunul gust ține de educație. Și nu de aia clasică, de școală, de clasele 1-8, liceu și facultate plus master. Ci de educație și de cultură. Iar combinația asta nu e oferită doar în instituțiile de învățământ, îmbogățirea, creșterea nivelului de cultură acceptă adăugiri dintr-o sumedenie de surse, unele mai puțin oficiale decât altele. Am întâlnit, de-a lungul vieții, oameni fără multă școală, dar cu un nivel de cultură care m-a impresionat.
M-am întâlnit cu mulți prieteni în Sighișoara, am băut cafele bune, am mâncat mâncare bună, am sorbit și câte un pahar de vin, seara, de ce să vă mint? Mi-a prins bine, mai ales pentru că știu că vor urma perioade care mă vor solicita. Și nu fizic, ci mental. Dimineața e răcoroasă, iau ultima gură de espresso cu lapte și părăsesc orașul în direcția Biertan, apoi peste dealuri pe unde s-o nimeri. Mă opresc lângă biserica fortificată de acolo, un adevărat punct major de interes în zonă, apoi încerc să obțin o nouă rută spre Sibiu. Așa că o iau pe dealuri, pe drumuri surprinzător de bune de cele mai multe ori, iar Bârghiș, Nocrich și Cornățel îmi sunt puncte intermediare în traseul către ruta care ocolește frumosul și aglomeratul Sibiu. Și, recitind acest pasaj, trebuie să fac niște precizări ca să nu mai fiu înjurat pe viitor.
Eu merg cu un BMW R 1250 GS Adventure. Cine știe motociclete, știe despre ce vorbesc. Cine nu, se poate documenta. Când vorbesc despre ”drumuri bune” fără să fac precizarea ”și pentru mașină” atunci să știți că s-ar putea să aveți parte de niște zdruncinături dacă îl repetați pe patru roți. Pe motocicletă e incomparabil mai ușor, mai ales pe un GS, și câteodată nu îmi dau seama că un sector de drum pe care eu am mers fără mari probleme e aproape impracticabil pentru o mașină normală. Așa și aici. Recitind, mi-am adus aminte că au fost destul de multe porțiuni de denivelări grosolane, porțiuni în care asfaltul avea gropi și chiar porțiuni unde el lipsea în totalitate. Dar cum mie îmi trebuie doar câțiva centrimetri pentru rulare, cât e suprafața de contact dintre anvelopă și drum, lucrurile sunt mai ușoare. Adaugă peste asta și abilitatea GS-ului de a înghiți pe nemestecate drumuri grele și… ai grijă dacă mergi cu mașina pe unde mă auzi că sunt drumuri bune.
Planul este să ocolesc Sibiul și să mă duc către Mărginimea Sibiului. Ruta, aproximativă, m-ar trimite prin Cisnădie, Cisnădioara, Poplaca, apoi prin Sibiel, Săliște, Rod și Jina. Și, în nota de mai sus, ăsta e un traseu pe care îl poți face cu orice mașină. Un traseu turistic, destul de bine cunoscut, care oferă satisfacții vizuale și distracție pe două roți sau în spatele volanului, după caz. Nu mă deranjează, dar nici nu sunt încântat peste măsură. Așa că opresc pe un câmp ca să, mă scuzați, mă ușurez de apa pe care o tot beau ca să nu sufăr de deshidratare. Completez cu un nou espresso făcut la device-ul meu manual și profit de ocazie să mai remarc incredibilul ajutor pe care mi-l oferă în materie de energie și de recuperarea energiei pierdute. Urcarea prin Mărginimea Sibiului e frumușică, drumul începe să fie tot mai bun, sunt porțiuni în lucru care în câteva zile vor fi gata, iar peisajul de sus merită. E ca în reclamele la pateu sau la bere românească. Pajiști, iarbă cosită și ordonat așezată în căpițe, oi care pasc sau se îngrămădesc cu capetele în jos, una în alta, sub un copac mare în soarele amiezii. Plus viloaie, tati! Viloaie, Touareguri și Land Cruisere. Marmură și inox! Termopan și lifturi exterioare! Pentru că putere, de aia!
Ce vă spuneam în deschiderea acestui text? Bunul gust nu are legătură cu banul, nu crește direct proporțional cu contul din bancă. Ba, de cele mai multe ori, lipsește mai tare pe măsură ce găurile din educație sunt peticite cu euro. În Jina, de exemplu, peticele sunt făcute cu bani mulți obținuți, zice lumea, din oi. Vânzări de oi, carne, brânză, lână și altele către piețe din Orientul Mijlociu. De generații. Un demers atât de lucrativ încât a îmbogățit considerabil, chiar și după standarde bucureștene, locuitorii din satul ăsta cocoțat în vârf, la peste o mie de metri. Ce au făcut ciobanii cu banii? Ce au văzut pe la TV, probabil! Au replicat. Și-au cumpărat cele mai mari mașini și au construit cele mai mari case folosind cele mai țipătoare și mai in your face materiale. N-am văzut de când mama m-a făcut acoperiș din țiglă roz și marmură piersică. Sau inox împletit cu lemn. Sau lift exterior placat cu oglinzi și bucățele de marmură. Sigur, e dreptul lor. Dacă e așa cum spune lumea, oamenii din Jina și-au câștigat averile prin muncă. Nu e ușor deloc să crești oi, să te ocupi de ele. Ba e chiar foarte greu, mai ales la nivelul care îți permite să faci bani mulți din ele. Dar e și dreptul meu să mă declar profund oripilat de efectul pe care televizorul îl are asupra unor oameni care, din motive extrem de întemeiate, n-au avut vreme de școală, de studiu, de lectură.
Și stai, în cur pe iarbă, și te uiți din vârful dealului peste Jina și nu îți poți explica cum s-a ajuns aici. Ca natura asta extraordinar de darnică să fie complimentată, ironic vorbind, de o asemenea nenorocire de arhitectură. Și, te mai întrebi tu de la umbra bradului, cum se poate ca în alte locuri din lumea asta să fie, chiar și în vârf de munte, niște construcții de bun gust care respectă un plan urbanistic zonal, național chiar. Că ciobani sunt și în Austria, nu doar la noi. Dar încă am eșuat în a găsi cioban austriac care și-a construit o casă cu acoperiș roz peste care l-a urcat pe Iisus în marime naturală, pe o cruce aurie, de îți topește retina dacă te uiți la el în timp ce e lovit de soare.
Din seria 40 de zile în România:
- De ce?
- Ciobanii din Lunca Jijiei
- Autenticul nu e poetic
- Acolo unde turistul e inamic
- Maramureș, mai pe lângă
- Mi-e teamă că nu mai plec
- În Breb se zace
- Cum fac să stau în Apuseni?
- Liniștea și foamea din munți
- Țară frumoasă, solicit ajutor
- Programul Primul Cort
- Pe munte, la schit
- Căzături și cartofi noi
- Cazare la schit
- Cu sapa-n mână
- Nu mă mai ascultă corpul
- Cârtițele și istoria
- Conacul dintr-un sat
- Ziua mea liberă
- Ocupăm cu forța
[instagram-feed]
Foarte bun articolul, multumesc pentru informatie!
[…] Ce să faci și cu banii? […]
Asta asa e, Oreste. In mai multe tari, degeaba ai pamant in varful dealului detinut de familia ta de 500 de ani, unde are si tactu casa, consiliul local tot nu iti acorda permisiune de constructie daca e zona protejata.
Continuam pe aceiasi mana… Mai e o chestie pe care am observat-o cel mai pregnant la romanii nostri: fata de alte popoare unde meserile sunt impartite pana la nivelul in care unul invarte numai suruburi, altul pune saibe si al treilea pune piulita, la noi, frate, ne procepem sa le facem pe toate, suntem gospodari, descurcareti, ne adaptam, improvizam. Am lucrat intr-o vacanta la nemti si am ramas masca ca acolo unde nu era treaba pt care avea omul scoala si atestat, ba frate, nu se baga! Azilantii nostri de romani ziceau ca “uite-i si pe prostii astia, cat de batuti in cap sunt, daca eram ca ei muream de mult!…” Si uite-asa, ciobanul ala de-si face palat, se gandeste ca daca stie sa foloseasca cheagul, sa tunda si sa mulga oaia, ce dracu’ mare lucru sa fac si pa arhitectu’. Si Statu’, mai prost, ii da voie, vorba ta, “sa se exprime”. Si-l mai si apreciaza. Pt noi, in general, confortul este confundat cu luxul care trebuie sa emane si ideea de putere. Oamenii simplii incearca sa se manipuleze unii pe altii…
Accept ideea de bani f multi cheltuiti doar cand este vorba de pasiune; adevarata si explorata corespunzator, pasiunea nu poate creea prost gust si mitocanie. Si revenind, ca am si eu o idee fixa, bunul gust trebuie impus si garantat prin lege, ca asa e afara si altfel nu se poate. Si atunci dispare si Gigi Becali ca nu-i mai permite legea sa existe. Simplu.