Est, spre Siberia #15 – Încep să văd ce înseamnă Siberia, o singură benzinărie în 300 de kilometri

M-am culcat cu gândul să fac peste 900 de kilometri azi, dar m-am trezit la 7 cu gândul să… mai dorm un pic. Așa că pe la 9 jumătate sunt în spatele casei lui Alexei, acolo unde Mario Gotze e safe așa cum patronul a promis. Nu mai stau la discuții, Alexei nici nu e prin zonă, e doar nevastă-sa. Ies din Chita după un plin de benzină și mă opresc la vreo 20 de kilometri după ieșire pentru micul-dejun. E un Kafe cu terasă, sărăcăcios ca de altfel toate, însă vânzătorul e amabil. Stau, primesc o cafea cu lapte și niște clătite cu lapte condensat și mănânc între șoferii de TIR care bagă borșuri, carne cu cartofi și alte mâncăruri grele.

E interesant felul în care funcționează aceste Kafe-uri. Pe drumul de la Irkutsk la Chita le-am găsit în cele mai izolate locuri. Sunt ceva mai mari decât o casă normală și sunt administrate, în general, de familii. Așa și aici. Nenea care vine la tejghea are fetele în spate, la bucătărie. Ele gătesc, ele aduc mâncarea la masă, el încasează banii. În funcție de Kafe poți găsi de la ceai și cafea, snacks-uri și apă/suc până la mâncare gătită de mai multe feluri, regim de autoservire sau, în cazuri excepționale, Kafe care oferă și camere pentru cazare. Din ce am putut vedea până acum, cei care le frecventează sunt șoferii de TIR sau pasagerii autobuzelor care fac curse lungi între orașele astea.

Ies din Kafe și intru în Rai. E un drum excepțional, ușor virajat, care trece prin niște zone cu munți pitici și pădure de conifere. E liber, liber, liber, temperatura e undeva pe la 23 de grade, iar eu merg de zbârnâi! Serios, sub 120 nu pot să o las, mi se pare că stau pe loc. După primii 70-80 de kilometri încep să simt faptul că-s departe. Nu e nimic, nimeni, nicio așezare, niciun sat, nicio benzinărie, nimic. E doar un drum perfect și pădure. Înspăimântător! Frumos tare, dar înspăimântător. Termin un pic cu sălbăticia, cobor din munți și ies pe o câmpie vastă. Încep să apară câteva sate mici despre care ai crede că-s părăsite. Casele sunt toate de lemn, negre, acoperișurile sunt fie de tablă neagră, fie de azbest. Singurul semn că acolo locuiește cineva e dat de grădinile lucrate, de straturile de legume, altfel nu vezi țipenie de om. Dar văd benzinărie. Surprinzător de bine dotată, o raritate în zonă. Tanti de la casă nu-mi permite să-i las cardul și să bag până se umple rezervorul, mă pune să îi zic exact câți litri. Fac un calcul în minte, aproximativ, și îi zic nouă litri. Plătesc, mă duc la pompă și pe cuvântul meu de onoare că intră nouă litri la fix, aproape de buza rezervorului. Încep să mă perfecționez.

Urmează o nouă serie de mers pe drum perfect, destul de lat. Din nou, în afară de câteva TIR-uri, nu văd nimic, niciun om, niciun sat. Merg așa o sută și ceva de kilometri, perioadă în care opresc să pozez o turmă (??) de cai sălbatici care stau pe marginea drumului și dau din cap să scape de muște, apoi ajung la un fel de orășel. Bine, pe marginea lui, dar intru într-o benzinărie. Stau puțin pe net, pierd vremea vreo 25 de minute, dar nu-mi trece prin cap să mai pun benzină. Nici nu am ajuns la jumătatea rezervorului, mai am 300 de kilometri până la Mogocha, mă gândesc că sunt în grafic. Doar sunt benzinării pe traseu, ce naiba! Ies de acolo și îmi atrage atenția o nouă benzinărie, fix la ieșirea din oraș. Mă mai gândesc o dată, dar nu, nu bag, n-am chef să mă mai opresc.

Ce greșeală! Din orașul ăsta intru din nou într-o zonă cu munți pitici, foarte împădurită și pustie. E rău, la vreo 15 kilometri după plecare indicatorul de jumătate de rezervor începe să piardă ”liniuțe”, iar navigația îmi zice că următoarea benzinărie e la 50 de kilometri. Belșug, n-am emoții. Merg tot cu 120 km/h, consumul e pe la șase litri la sută, ard cei 50 de kilometri și… pauză. Nimic, un mare nimic în dreptul punctului în care harta lui Garmin îmi spune că e o benzinărie. Nici măcar urma ei nu mai e, e fix pădure. Panică! Panică mare de tot, am vreo 250 de kilometri până la Mogocha și tot navigația mă anunță că pe rută nu mai e nimic. Și nu doar benzinărie, cică în următorii 250 de kilometri nu mai am kafe-uri, hoteluri, nu mai e absolut nimic. Calculele sunt simple. Dacă sunt la jumătatea rezervorului înseamnă că mai am opt litri. Hai opt litri și jumătate. Ca să îmi ajungă cei 250 de kilometri ar trebui să am un consum de trei la sută, adică aproape de imposibil pentru o motocicletă atât de încărcată.

Am un morcov uriaș, iar primul pas e să o las la 100 km/h. Doar că la viteza asta consumul instant îmi arată un 4,2-4,5 litri la sută, deci complet insuficient. Mai scad viteza, o stabilizez pe la 85 km/h, iar consumul ajunge în jurul lui 3,5 l/100 km. N-am ce face, mai încet nu pot să merg, mă claxonează TIR-urile care vin din spate. Îi dau așa și văd pe parcurs dacă ajustez sau nu. E aproape imposibil de imaginat magnitudinea pustiului în care mă aflu. Sunt 300 de kilometri, cam cât între București și Bacău, în care nu e nimic în afară de pădure. Nici măcar cabluri de curent nu văd, singurele semne de civilizație în afară de șoseaua impecabilă sunt, cam la fiecare 50 de kilometri, stâlpii de telefonie mobilă din vârf de munte. Prost e că dacă rămân în pană de benzină nici n-am șanse să fiu ajutat. Cred că în ultima sută și ceva de kilometri am văzut doar două mașini mici, în rest doar TIR-uri. Și oricât de amabili sunt tiriștii, mă îndoiesc că au benzină la ei.

Lucrurile se împut rău, liniuțele scad pe display-ul motocicletei, și mi-e tot mai clar că o să rămân în pană de benzină. Ce prost sunt, trebuia să mă întorc! Acum degeaba o mai fac, nu mai ajung la benzinărie nici dacă o iau în sensul celălalt. Verific din nou în mers situația benzinăriilor, navigația rămâne fermă pe poziții, nu-s! Doar că la o coborâre de deal în care mă bucuram de consumul instant de 2,1 l/100 km, bam! Semne de benzinărie pe marginea drumului. Esteeee, bă! Semnalizez stânga, intru pe un drum de pământ și la 100 de metri între copaci o ditamai benzinărie. Nouă, țiplă e, nici măcar nu s-a întărit cum trebuie asfaltul turnat în perimetrul pompelor. De fapt totul e nou, se construiește un Kafe, se ridică și un mini-hotel! Au benzină de 92, 95 și 98. Ce să mai, belșug! Trag la pompă, mă duc să plătesc conform obiceiului, dar canci. Tanti e nervoasă și țipă la mine în rusă!

Adsfksjvskjdfksdflsl!
Nu vorbesc rusă, degeaba țipi! Vreau să plătesc, ce ai?
FadAafsjfksdfksjdfks!
Nu merge cardul? Scot cash, stai liniștită!

Degeaba! Se enervează tot mai tare și refuză să-mi mai răspundă. Noroc cu paznicul, un nene cărunt pe la 60 de ani care are uniformă și pistol, care mă lămurește: ”No benzin! Wait!”. Pffffoaaaaai! Cum no benzin? Deci de asta sunt atât de multe mașini trase la pompe? Ies din benzinărie și, așa e, sunt ocupate toate cele șase pompe cu mașini în care șoferii stau și așteaptă. Ce mișto! Am găsit o benzinărie în mijlocul pustiului care nu are benzină. Bine, dar sunt relaxat. Nu plec de aici chit că trebuie să aștept două zile, pun cortul lângă și stau până se face alimentarea. Iau un suc de portocale, niște napolitane și mă ascund într-un colț de muștele uriașe care sunt cu miile pe aici. Sunt mari, cam cât o monedă de 50 de bani, și ciupesc de rup. Nenea de la pompă a fost ars în fața mea de un astfel de exemplar și se freca înjurând de parcă-l mușcase crocodilul.

benzinărie fără benzină

Aștept doar vreo 40 de minute până când tanti iese din benzinărie și țipă ceva către șoferi. Imediat toți ies din mașini în grabă spre casă, dar eu sunt la pompa 1 și le iau fața. Din nou, trebuie să aproximez. Și o fac perfect, rezervorul e plin până-n buză și de data asta! Ultima sută și ceva de kilometri e la fel de frumoasă, peisajele sunt extraordinare, și sunt din nou inconștient cu consumul de carburant. Mai văd o benzinărie sărăcăcioasă pe dreapta, dar fie e desființată, fie nu are combustibil pentru că sunt trase niște X-uri cu bandă neagră pe pompe. 120-130 km/h către Mogocha. La Mogocha o să dorm, am vorbit pe Uațap cu Vlad și l-am rugat să îmi recomande ceva cazare în zonă, iar omul mi-a găsit două hoteluri în Mogocha, adică la aproape 600 de kilometri după Chita. E suficient! După ce iau și o ploaie în piept cât să mă spele de muștele strivite pe cască și costum, fac stânga spre orașul despre care știu că a apărut doar ca să existe forță de muncă pentru minele de aur din zonă. Ah, mai știu despre Mogocha că e unul dintre cele mai friguroase locuri din lume, iarna sunt minus 60 de grade aici. Acum nu, acum sunt vreo 25 la ora 18. Trag la hotelul găsit de Vlad, fix la intrarea în oraș, și o găsesc pe o tanti care calcă rufe. Room? Da, room! Doar că ”room” e singurul cuvânt pe care-l știe în engleză. Îmi arată o listă, cu camere cred, din care înțeleg doar prețurile. Pun degetul pe 1000 de ruble, vreo 70 de lei, dar o dezamăgesc crunt. No lucs! Fix așa pronunță, ”no lucs”. Cum adică, tanti? Păi ți se pare că sunt bogat pentru c-am venit cu BMW-ul? E bună asta de 1000, pun degetul din nou. Doar că tanti nu vrea să audă, pune ea degetul pe alta pe care scrie 2000 de ruble și scoate cheia de sub tejghea. Ceartă-te cu ea! Parking? Da, cică. Dar cu cașcaval! Pune din nou degetul pe ceva din ”meniu” și îmi arată că mă mai costă 200 de ruble. 2200 în total, foarte scump, dar n-am variante, pare-se.

Camera e ok, e peste așteptări, chiar dacă e decorată puțin cam… extravagant. De așteptat pentru un oraș înconjurat de mine de aur. Îl parchez pe bossu’ de Gotze într-un garaj alăturat pe care fiul doamnei îl închide cu lacătul și mă duc să fac duș. Dau drumul la apă, pauză. Adică ea curge, dar e rece bocnă. Cobor supărat, îi descriu din mișcări cum mi-am luat țeapă cu dușul, iar după cinci minute de conversație româno-rusă stabilim că nu e apă caldă în oraș, dar că ea va veni la ora 20. E bine și la 20, dar să vină. Până la ora 20 mă duc peste drum la un supermarket, un supermarket burdușit cu produse cum nici în Moscova n-am văzut. Serios, sunt absolut toate produsele dintr-un Mega Image de la noi, e șocant pentru zona asta. Îmi iau niște chestii de mâncare, revin pentru cină și pentru planificări.

Mâine e zi mare, oficial voi începe urcarea. Adică am vreo 350 de kilometri până la Never, loc din care părăsesc drumul perfect și mă duc în Nord. Vreau să ajung la Tynda, oraș aflat pe celebra Lena Highway, și din câte am auzit sunt vreo 180 de kilometri de drum neasfaltat până acolo. Ba mai rău, se merge prost pentru că e proaspăt pietruit, iar pentru motociclete nu e deloc ok lucrul ăsta. Dar e bine, Tynda înseamnă că-s în zona și mai sălbatică a Siberiei, deși după ziua de azi mi-e cam frică să mă gândesc cât de ”mai sălbatică” poate să fie o zonă. Orice, doar ploi grele să n-am!