web analytics
Fotbal extern

Istoria Cupei Mondiale: Prima echipă a României a fost făcută de?

Am fost zilele trecute la o dezbatere pe tema Istoriei Cupei Mondiale, pe terasa Promenada Mall. Acolo au fost Helmut Duckadam, Vali Moraru și Radu Paraschivescu, iar ultimul a avut un discurs mișto de tot despre fiecare ediție a acestei competiții, din 1930 și până în zilele noastre. Pentru că n-am citit încă o carte (dacă există) cu momentele speciale din istoria Cupei Mondiale, las aici cu liniuță cele mai tari chestii povestite de Radu Paraschivescu.

– în 1930 noi, românii, am fost printre primii europeni înscriși la CM din Uruguay. Că am călătorit cu vaporul până în America de Sud, vreo două săptămâni și ceva, probabil știați. Însă nu știu dacă știați că Regele Carol al II-lea s-a implicat direct în selecție. Nu cred eu că s-a implicat așa cum se implică ”regii” echipelor de club din România anului 2018, însă atunci Regele le-a spus angajatorilor fotbaliștilor să le ofere concediu ca să poată juca.

– opt ani mai târziu, Mondialul se juca în Franța și noi plecam acasă eliminați de Cuba. Dar a rămas în istorie îndemnul încurajator, părintesc, rostit de Benito Mussolini către jucătorii italieni, fix înaintea finalei cu Ungaria. Istoria notează că Mussolini a trimis o telegramă cu mesaj simplu: ”Vincere o morire!”, un fel de ”Învingeți sau muriți”, iar Italia a luat-o în serios și a bătut naționala Ungariei.

– după pauza cauzată de Al Doilea Război Mondial, Brazilia e singura țară care se oferă să organizeze CM. Participă și Anglia pentru prima dată, însă verișorii sunt spulberați de SUA și de Spania. Brazilia ajunge în finală, dar pierde în fața Uruguay-ului, pe o Maracana pe care veniseră 220.000 de spectatori.

– Ungurii mai joacă o finașă în 1954, o pierd și pe aia. Iar patru ani mai târziu apare regele Pele, cel care rupe Suedia în finală și aduce trofeul în Brazilia.

– Primul turneu televizat a avut loc în 1966, la verișori acasă. Verișori care au furat cu ajutorul unui tușier-băiat, Bahramov, și au câștigat titlul în finala cu RFG.

– Mă opresc la Mexic 1970 ca să notez absența lui Dobrin, cel a cărui absență rămâne un mic mister și până în ziua de azi, cu toate că au apărut tot felul de explicații. Inclusiv cea a lui Angelo Niculescu, selecționerul de atunci. Da, aia cum faptul că dinamoviștii au făcut front comun împotriva lui Dobrin.

De la 1970 încoace eram pus la punct cu istoria Cupei Mondiale, bănuiesc că și voi, așa că n-am mai notat detaliile. Oricum, mișto discuție. Mă rog, mișto monologul lui Radu Paraschivescu, om pe fața căruia se vede plăcerea de a discuta despre astfel de subiecte.

Evident, am rămas și pentru vizionarea meciului Portugalia – Iran și am participat activ, recunosc, la bucuria generală dată de golul Iranului.

6 comentarii

  • si ca sa fim pedanti pana la capat, in ’50 nu a fost o adevarata finala, doar ultimul meci din sistemul de atunci, care s-a nimerit sa fie intre primele 2 clasate, brazilia ar fi castigat titlul si cu un egal
    cartile lui chirila despre mondiale (incepand cu ’66) merita citite, se gasesc destule prin anticariate, eventual impreuna cu filmele de arhiva (o gramada pe site-ul FIFA de exemplu)

  • Bravo, Cristache! Radu Paraschivescu este exact directia buna pe care o asteptam. Il citesc si ii apreciez mult stilul si acuratetea. Are o logica absolut brici iar argumentele sale sunt extrem de clare intotdeauna ( asta e bine, pt ca inteleg si tampitii mesajul sau, pildele scrisului sau, fiind genul care nu lasa niciun milimetru pt interpretari). Poate doar la Plesu mai intalnim o asemenea claritate de idei, de-a dreptul profesorala ( ma refer la scriitori cu notorietate). E si un foarte acut cunoscator de fotbal, mereu e o placere sa-l urmaresc. Imi pare ca zice ce as vrea eu sa zic 😊.
    …Da, stiam cateva dintre datele evocate de voi, sunt publicate ceva carti in vremea lu’ ceasca; sincer, nu stiu daca s-au reeditat recent.( mentioneaza-le tu, poate printr-un efort colosal vor reusi si pustii sa citeasca; ce salt de senzatie ar fi pt cultura lor 😋)
    Ma gandesc la faptul ca in trecut cronicarul de sport avea un rol poate mai important ca jucatorii sau ca meciul descris in sine. Nu avem prea multe imagini cu Dobai, Baratky sau Bodola insa niste nebuni au scris frumos de ei.
    In legatura cu Dobrin… deja se stie… Se incerca “ultraseriozitatea” in fotbal iar geniile nu se conformeaza niciodata. As paria tot ce am ca Gicu la dat in p… lui pe Angelo. Si boul ala a privat istoria de arta celui mai spectaculos fotbalist pe care l-a avut Romania. A fost exact ca si cum i-ar fi taiat cineva degetele lui Enescu inainte sa scrie “Rapsodia Romana”. Sa-i multumim lui nea’ Iemi ca ne-a lasat sa-l vedem pe Hagi contra lui Maradona. Angelo Niculescu… n-a vrut un sarac sa ne lase sa admiram un duel Edson Arantes do Nascimento – Nicolae Dobrin.

  • Ce trebuie sa înțelegem este ca dl. Scutariu nu-l citește pe Ioan Chirila. Din principiu. Este cunoscut faptul ca dl. Chirila nu a scris nimic, dar absolut nimic despre csa.

  • Cristian, momentele prezentate succind in articolul tau se regasesc in toata “splendoarea” lor in cartea lui Ioan Chirila – “Si noi am fost pe Conte Verde”. Cum am plecat spre Uruguay, cum eram mari favoriti in meciul cu echipa nationala a Cubei, si ne-am facut de ras, la fel ca Anglia in meciul cu USA (jucatori adunati de pe plaga) si multe altele… Merita citita!

  • Ce frumos. Prima cupa mondiala pe care mi-o amibtesc a fost cea din 1998. Eram innebunit sa completez albumul Panini si imi amintesc ca nu existau pozele jucatorilor din Arabia Saudita, dar ii aveam pe Adi Ilie si Moldovan de vreo 5 ori.

    Ce vremuri..

    • Eu ma gandesc cu teama ce amintiri legate de Romania in fotbal au copiii de 14-15 ani. 🙁

Lasă un comentariu

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.